Deseori ne-ascundem de noi, fără ca măcar să ne pese de faptul că ne facem rău. Ne punem la păstrare cu atenție, de parcă am fi ofrandă pentru anul ce vine, uitând să trăim, să înțelegem și să vrem puteri de a spune, de a crede și de a imagina iubirile pentru totdeauna. Joaca asta cu pretenții moderne macină, seacă, răpindu-ne posibilitatea de a străluci și de a fi, pe deplin, noi. Și uite așa ne dăm seama că nimic nu-i veșnic, că ne pierdem la un moment dat și că perioada aceasta dintre a fi și a nu fi, dintre a cuprinde și a pierde, nu-i altceva decât felul unei lumi de a se cunoaște pe sine, într-o durabilă metodă de-a te iubi pe tine și pe cei din jur.
Mă gândeam recent, cu încăpățânarea mea de copil matur, cum ar fi dacă n-am avea rădăcini în noi, în amintiri, în trecut? Știu că preferăm să-l lăsăm sub preș, să-l spele furtuna, dar nu ne dăm seama că prin el existăm și-am ajuns la forma de azi. Firește că nu-i ideal și de multe ori ne face să ne îndoim de câte și mai câte, dar n-ai ce-i face, pentru că e parte a unui ritm de-a crede în cerurile tale, de-a te vedea în ochii celorlalți și-a le vedea și lor privirile în inima ta.
Nu-i vorba de nici o urmă de romantism, dar oare nu suntem mai veșnici așa, prin sufletele celorlalți? Se spune că prietenia este una dintre cele mai nobile relații dintre oameni. N-o glorificăm și nici în extrema alunecoasă și riscantă a lipsei ei nu picăm, dar cumva, durabilitatea lumii tale stă în prietenii tăi. Cei pe care-i ai de mult. Cei care te-nțeleg și-și văd singuri trăirile, timpul, anii, durerile și împlinirile prin tine.
Prietenia durabilă nu înseamnă să ne sunăm zilnic și să ne sufocăm. Nu înseamnă să pretindem loialități fără formă. Ea este înțelesul unor tăceri nerostite, unele care-s a naibii de frumoase și care-și găsesc, la un moment dat, sensul schimbărilor noastre. Și-așa suntem și mai prinși de omenire, de firescul unor sentimente. Iubirea inefabilă e trecătoare, rămânând în urma sa obișnuința de cel drag, înălțarea din ochii lui și respectul.
Prietenia pe termen lung înseamnă cunoaștere și simțire, amintiri de ireproșat, ajutor necondiționat în momente grele și dragoste pusă la păstrare. Asta-i de fapt, esența a ceea ce suntem, într-un altruism dus la extrem. Putem să-i iubim enorm pe prietenii apropiați, dar dovada supremă stă în asumarea asta pe termen lung, fără contract, fără reproșuri, fără nevoia unor confirmări, fără a fi, a avea sau a putea și fără a fi nevoie de egoism, de nevoia de a-l avea pe celălalt.
Cumva, aceste relații descriu umanitatea noastră și ne lasă să fim durabili, într-un continuu război pentru tot, într-un tot perisabil și golit, fără remușcare, de înalt și de fragil! Și-atunci, având câteva astfel de prietenii, nu pentru a le bifa, ci pentru a le simți, având amintiri, avându-te așa, pe tine, din ochii celorlalți, rămâi durabil. Revoltător de pregnant, într-o etapă în care nimic nu mai pune prețul pe valoare și pe siguranță, pe corectitudine și lucru inefabil!
Ceva e sigur. Că nu suntem pentru totdeauna și că niciodată, dar niciodată, vorbele nu vor putea imita realitatea. Zugrăvirea, ajustarea o vor concepe, în schimb, adevărul stă doar înăuntru, în simțire, în poveste. Orice poveste trebuie spusă, cu sau fără povestitor, cu teamă și penibil. Cred că, dintr-atâta penibil, am uitat să distingem ce mai e si ce nu mai e lipsit de esență. Despre noi și despre toate n-avem ce zice. Ele se spun de la sine, făcându-se așa, cu interes, mergând în direcția ghidată. Fără noi n-am fi noi și toate s-ar opri. În loc, în timp. Fără recursuri, chirii …
Citește în continuare LIBERTATE.