Actor, coregraf, performer și curator al festivalului HazarDance din cadrul Romanian Creative Week, Ștefan Lupu vorbește despre drumul său artistic, întâlnirile care i-au modelat cariera și lecțiile învățate pe scenă.
În acest interviu, el explică de ce dansul este mai mult decât mișcare, cum selectează spectacolele pentru festival și de ce publicul are nevoie astăzi, mai mult ca oricând, de experiențe artistice autentice. Despre vulnerabilitate, emoție, costumul scenic și puterea artei într-o lume dominată de tehnologie și viteză.
Cum a început parcursul tău profesional și care au fost momentele definitorii care te-au format ca artist, performer și curator?
Dintotdeauna am vrut să urmez un parcurs artistic, deoarece în familia mea au existat instrumente muzicale, a existat pictură, dar niciunul dintre părinții mei nu au reușit să ducă până la capăt drumul acesta artistic. Am avut un context de împrejurări prin care mi s-a sugerat să merg la trupa de teatru. Pentru că am crescut într-un mediu artistic și am vrut să fac ceva în domeniu, trupa de teatru a venit într-un punct vulnerabil, dar important: într-un punct al unei căutări, prin care mi-am dat seama că este o direcție care îmi place și care mă poate dezvolta. Este o sferă de care m-am lipit și sufletește. Prin intermediul trupei de teatru am reușit să încep să devin actor. Fiind actor la bază, acum am mai multe ramuri pe care le dezvolt și le împletesc.
Prima întâlnire foarte importantă din viața mea a fost cu profesorul meu, Miklos Baci, de la Cluj. Am primit o educație valoroasă și am cunoscut un om puternic, un artist desăvârșit. Am avut un model de om, de forță și de creativitate – și acesta cred că a fost primul pas definitoriu.
Pe parcurs, au fost întâlniri importante cu artiști care m-au construit, m-au transformat, și sunt recunoscător că am avut ocazia să întâlnesc oameni importanți din lumea dansului, din lumea teatrului, actori, regizori, coregrafi … și cred că aceste întâlniri m-au făcut mai bun, mai conștient, mai conștiincios, mai implicat, și mi-au arătat că se poate și altfel. Am reușit să ajung într-un punct în care vreau să cred că sunt matur profesional, matur ca artist și dau mai departe ce am primit până acum și ce primesc în continuare. Încă învăț – din toate schimburile, din cadrul acestor întâlniri esențiale și sunt fericit că le-am avut.
În calitate de artist și de performer, toate întâlnirile și toți oamenii care m-au inspirat și m-au făcut să cred în mine, să combin actoria cu dansul, să încerc, să îndrăznesc să coregrafiez, să îndrăznesc să coordonez în calitate de regizor, să creez fuziuni artistice în care și muzica, dar și dansul, și tehnologia se împletesc în povești pe care le spun prin prisma spectacolelor mele. Aceleași întâlniri definitorii și toată experiența pe care am acumulat-o până în acest moment formează și curatorul Ștefan Lupu: care vede, are curiozitate, călătorește, este determinat în cadrul HazarDance să adune laolaltă artiști diferiți, care construiesc spectacole cu care eu empatizez și cu care noi, organizatorii, empatizăm și le considerăm potrivite pentru tot ceea ce înseamnă HazarDance și creativitatea săptămânii românești la Iași.
Ai ales un drum artistic complex, construit între teatru, dans și performance. A existat vreodată un moment în care ai vrut să renunți?
Nu știu dacă am vrut vreodată să renunț de-adevăratelea, dar a existat multă îndoială. Există în continuare. E multă oboseală, există contexte nefavorabile sau contexte care devin incomode, există un sistem greu, există relația interumană, despre care știm cu toții că astăzi funcționează foarte bine și mâine nu înțelegi cum se ajunge într-o situație neplăcută. Și atunci cauți să înțelegi omul, cauți să înțelegi artistul, cauți să te înțelegi pe tine în artă și nu numai, cauți să te înțelegi într-o societate modernă, uneori greoaie și apăsătoare, care îți impune tensiune, impune ritm, impune un parcurs pe care e bine să-l conștientizezi, dar în același timp, să-l și eviți – pentru liniștea personală.
Da, poate nu am vrut să renunț „pe bune”, dar m-am îndoit și am avut îndoieli, am avut temeri, am avut frici și în continuare stau și mă gândesc la anumite etape din viața mea, mă întreb dacă este bine că am făcut asta, dacă e bine că am ales asta, dar la finalul zilei sunt mândru și știu că mâine o iau de la capăt și mai știu că nici nu aș putea să fac altceva. Nu aș putea. Mă întreba cineva la un moment dat ce altă meserie aș avea într-o altă viață – cred că tot artist aș fi.
Care este cea mai mare lecție pe care ți-a oferit-o scena până acum?
Sunt câteva cuvinte-cheie care par clișee când vorbim despre teatru, iar vis-a-vis de scenă, se vorbește despre ea ca fiind Sfânta Scândură. Și da, cred în ea. Dacă nu mai cred în Sfânta Scândură, atunci îmi pierd esența meseriei. Și mă pierd pe mine în meseria asta, în lumea teatrului, în lumea dansului, în lumea artistică.
Există un respect special pe care trebuie să îl ai vis-a-vis de tine în meseria asta, ca artist: modul și momentul în care pășești pe scenă. Este un alt univers și se pot întâmpla lucruri magice. Sigur, în iluzia teatrală, în arta pe care o facem, „magic” nu e un cuvânt întâmplător, pentru că scena mea are un milion de posibilități emoționale, educaționale, sociale, scopuri, gânduri și, bineînțeles, scena care creează dialog cu publicul. Și ce poate oferi artistul unui public și menirea artistului, până la urmă.
Lecția e o regulă pe care o păstrez. Este o lecție pe care am învățat-o. Cred că e important să ne păstrăm principiile și regulile. Denotă și profesionalism, și devotament, iar fără ele, ne pierdem.
Anul acesta ai curatoriat o nouă ediție HazarDance în cadrul Romanian Creative Week. Ce ai vrut să simtă publicul atunci când a intrat în universul festivalului?
HazarDance-ul se conturează, prinde forță, câștigă vizibilitate și este prima ediție (a patra ediție la Iași) când simt și simțim asta. E fantastic. Mă sfătuiam cu un coleg din breaslă, cu un regizor care spunea că fiecare festival, pentru a se clădi și a se contura are nevoie de cel puțin 5-7 ani, iar dacă deja de la a patra ediție simțim că se conturează, cred că toată munca pe care am depus-o nu a fost în zadar. Așa cum ziceam mai devreme, există îndoială, există trudă, și poate că uneori satisfacția nu e pe atât de mare pe cât ne-am dori, sau că publicul nu este atât de numeros, sau poate că unii oameni văd doar vârful icebergului și judecă alegerile noastre artistice, curatoriale, dar nu conștientizează cât efort este în spate.
Totuși, publicul trebuie să simtă și cred că este un stâlp principal pe care am construit festivalul. De multe ori publicul vine, vede, înțelege – sau nu înțelege, apreciază – sau nu apreciază și pleacă. Cred că este important să simtă. Să simtă artiștii pe scenă, să se emoționeze, să empatizeze, să reacționeze, și să plece cu întrebări, cu îndoieli, să plece cu o amintire, cu o imagine care să îi facă să se gândească. Așa cum am mai zis, să îl „miște”. Iar în momentul în care oamenii sunt mișcați în cadrul festivalului nostru de dans, atunci coregrafia, ca să păstrez ghilimelele, este desăvârșită.
HazarDance vorbește foarte mult despre fuziune artistică și vulnerabilitate. De ce simți că publicul are nevoie astăzi de astfel de experiențe?
Publicul vine să se vulnerabilizeze. Publicul are nevoie (și omul, în general) să râdă, să plângă, să simtă și să învețe. Există în fiecare spectator o curiozitate, o sete de cunoaștere și cred că e important să rupă cotidianul care uneori devine apăsător, obișnuințele sau proastele obiceiuri sau obiceiurile necesare – să fie ancorate într-o zonă artistică unde ar trebui să existe acest univers nemaiauzit, nemaiîntâlnit și măcar pentru o oră jumătate sau două, să vină și să vadă un spectacol care îi transpune într-o altă lume, într-o altă epocă, într-un alt univers, într-o altă proiecție artistică, și să simtă o formă de curățare, de „teleportare” – care la finalul zilei să-l împace și să-i liniștească sufletul (am devenit melodramatic un pic: mellow-dramatic).
Având în permanență un telefon în mână și multe ecrane în jurul nostru, vedem foarte multe, accesăm foartă multă informație, vedem ce se întâmplă în țară și în Europa și pe tot globul și suntem la un click distanță de absolut orice informație. Totuși, în sala de spectacole, forța cu care un artist poate să genereze emoție este incomparabilă. Și da, arta dăinuie veșnic. Artistul, actorul, performer-ul cred că vor depăși și vor bate orice AI și orice formă de emoție virtuală sau artificială și cred că aici este comoara artistului, că aici este și căutarea publicului: către această comoară, către această emoție rară pe care poți să o simți doar atunci, doar acolo. Da, este o experiență. E important ca lumea să vină în sălile de spectacole și să se bucure de artele spectacolului în diverse forme, pentru că doar atunci se creează această unicitate și doar atunci, doar în momentele acestea, simți altă vibrație. Și avem nevoie de altă vibrație, de alte experiențe și avem nevoie de experiențe noi de fiecare dată.
Ce înseamnă dansul pentru tine dincolo de mișcare?
E o întrebare foarte grea. Nu cred că știu să răspund – dar ce știu e că încă din copilărie, am simțit nevoia să mă exprim fizic, corporal. Și asta a fost direcția. Atât, nimic mai mult. Asta înseamnă dansul pentru mine – un instinct, un drum și o parte extrem de importantă din viața mea. Dincolo de plăcerea dansului, dincolo de plăcerea de a face mișcare sau de partea de creație, de cea artistică și de posibilitățile interminabile pe care corpul le oferă pe scenă și așa mai departe – da, probabil că este acest instinct, poate că e un har, o menire – cred că aici avem un răspuns.
Cum alegi artiștii și spectacolele care fac parte din festival? Care este elementul care te convinge că un performance merită să fie văzut?
Artiștii pe care îi alegem în festival (alături de partenera mea, co-curator al festivalului, Mara Tătar) – vorbim de artiștii din România – sunt artiști pe care îi cunoaștem deja. Sunt foarte puține companii de dans în România și doar câteva asociații care în permanență produc spectacole. Suntem în relație strânsă cu ei, știm ce produc, suntem curioși ce fac în fiecare an, încercăm să echilibrăm spectacolele de la o ediție la alta, în așa fel încât să avem în permanență artiști din Iași, nu numai de la facultate, dar și absolvenți ai Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, secția Coregrafie, artiști de la Operă, dansatori care au baza în dansul clasic, dar și în dans contemporan; profesori de la Iași, doctoranzi, și, bineînțeles, școli de dans din Iași, cu diferite tehnici, diferite stiluri de dans. Cu artiștii din România sunt în relație și în contact permanent, și atunci, când se poate, mergem la o premieră sau primim un video și vizionăm spectacolele lor.
Pentru artiștii internaționali invitați la HazarDance, am reușit să creem relații cu câteva companii pe care le urmărim de mult timp și pe care vrem să le aducem la Iași. Încercăm să ne conectăm cu alte festivaluri în calitate de curatori și să vedem, să urmărim spectacole internaționale, artiști noi, trupe noi. Un exemplu foarte bun în acest sens este plecarea noastră în toamna anului trecut (2025) la Lyon, cu ajutorul Institutului Francez din București, unde am fost invitați în calitate de curatori în cadrul Bienalei de Dans Contemporan de la Lyon. Acolo am selectat un spectacol care a performat la ediția din acest an (2026) HazarDance Festival: L’heure du the – spectacol al unei trupei din Franța, ce a avut un mare, mare succes, un spectacol absolut deosebit și foarte, foarte diferit. Partenera mea, Mara, în această vară, urmează să meargă la un alt festival în Italia, unde va fi foarte atentă și din punct de vedere curatorial, să vedem dacă reușim să creăm alte relații și să creăm punți de legătură cu artiști europeni și nu numai, pentru a fi invitați în cadrul festivalului. Cam așa stau lucrurile și mărturisesc că noi acum lucrăm la această parte post-festival care va mai dura un pic, și probabil undeva prin luna august începem lucrul pentru HazarDance la București: între 2-8 octombrie 2026 și după această ediție din capitală să începem treaba pentru următoarea ediție de la Iași, din 2027.
Selectăm spectacole și în funcție de ce considerăm că înseamnă publicul din Iași în relație cu dansul contemporan. Simțim că publicul din Iași este din ce în ce mai numeros de la un an la altul și că reacționează din ce în ce mai bine, chiar și la spectacole care nu sunt în concordanță cu ceea ce este obișnuit acest public: vorbim de un teatru de calitate, o operă de calitate, și dansul contemporan are într-adevăr un univers abstract, poate greu de înțeles, greu de perceput, și există un risc de fiecare dată. Dar, încercăm să înțelegem și să intrăm în mintea publicului ieșean și publicului de România și să oferim lucruri care nu sunt extrem de abstracte pentru că acestea sunt foarte riscante și tind să frustreze mai degrabă publicul decât să îl apropie de ceea ce ne dorim.
Sunt spectacole care oferă performanță, spectacole care se potrivesc pe tema festivalului, iar în fiecare an tema festivalului Romanian Creative Week se schimbă. Atunci încercăm să găsim conexiuni între ceea ce ne dorim noi, ceea ce și-ar dori publicul din punctul nostru de vedere, ceea ce înseamnă financiar toată deplasarea unei trupe – pentru că și aici suntem limitați uneori, disponibilitatea artiștilor, performanța la care ajung, forța spectacolului, mesajul spectacolului.
Într-o lume dominată de viteză și conținut rapid, crezi că publicul mai are răbdare pentru experiențe artistice profunde?
Într-o lume dominată de viteză și de atenție deficitară, ne simțim obligați să aducem publicul în sala de teatru să se liniștească, să se conecteze la sine, să se conecteze la acest tratament artistic, pentru a exista apoi un echilibru în viața socială, o liniște și o pace interioară. Cred că arta are această putere: de a atinge această coardă sensibilă și de a face bine din acest punct de vedere, oricărui om. Oricărei categorii sociale, oricărei vârste. Chiar și dacă un adult vede un spectacol pentru copii, cred că îl poate emoționa și să îl facă să se gândească la copilărie sau să se gândească în funcție de mesajul spectacolului sau de poveste, să-l atingă și să-l împlinească din punct de vedere emoțional. Avem mare, mare nevoie de asta. Mai ales în acest an și în această societate.
Ce rol crezi că au hainele și costumul scenic în construirea unui personaj și a unei emoții pe scenă, atât în teatru, cât și în dans?
Costumul scenic e extrem, extrem de important pentru că indiferent ce costum iei pe tine, îți schimbă atitudinea, îți poate transforma personajul. Spre exemplu, o pereche de încălțări: în funcție de toc sau sau de înălțimea tocului, sau de flexibilitatea tălpii, în funcție de greutatea pantofului, cizmei, și așa mai departe – mersul personajului se schimbă. Se transformă ceva din punct de vedere fizic. Se construiește altceva din punct de vedere fizic. Un dans pe tocuri de 16 centimetri nu va semăna cu un dans pe care îl dansezi în picioarele goale pe scenă.
Este o practică a dansului contemporan în general: ideile regizorale sunt atât de inovatoare și abstracte uneori, încât s-ar putea un personaj să aibă un pantof cu toc și un pantof fără toc. Și atunci automat ajungem să înțelegem că importanța costumului este una extrem de mare pe scenă. De aici merg mai departe la un pantalon sau la un palton, sau la o cămașă, sau la o epocă diferită – unde existau layere peste layere, sau pălării, sau accesorii: felul în care construiești un personaj cu un baston sau o umbrelă, sau cu foarte multe lanțuri pe el, sau cu o sabie – iată, să mergem pe zona clasică, sau dimpotrivă – niște ochelari și cu elemente laser, LED-uri și baterii incorporate în costumul personajului. Da, este extrem de important costumul.
Simți că teatrul fizic și dansul contemporan pot spune uneori lucruri pe care cuvintele nu le mai pot exprima?
Se spune că omul exprimă mult mai mult prin limbajul corporal. Prin gesturi, prin privire, prin tipuri comportamentale fizice, prin acțiuni: mult mai mult decât exprimă prin cuvinte. Cred asta. Și aici este de fapt foarte frumoasă îmbinarea, a teatrului cu dansul, să-i spunem teatru fizic sau teatru-dans, pentru că sunt nuanțe diferite și da, exprimă corpul pe scenă și nu numai, chiar și în viața de zi cu zi – are povești. Și înțelegem istorie, și putem înțelege trecut și putem înțelege prezent, și putem înțelege viitor. Da, este una dintre cele mai frumoase arte și uneori nu este nevoie de cuvinte. Sau alteori da, este nevoie de cuvinte – pentru că susțin și actoria. Dar, ce poate face corpul pe scenă este inedit, și fără cuvinte timp de două ore, publicul poate să fie fascinat doar în relație cu un corp, un corp viu, un corp inteligent, cu un corp creativ al unui artist.
Citește mai departe și „FJORD” scrie istorie în cinematografia românească: avanpremieră cu zeci de mii de spectatori în 96 de orașe
