Întreaga lume-i într-un concediu medical prelungit, fără prescripție sau scutiri, cu o realitate transformată și o incomodă putere de-a fi. Tot ce știam până acum despre ce e cu noi e schimbat major. Nici vara și nici toamna nu și-au mai găsit lumina potrivită și parcă disconfortul creat de nebunia pandemiei nu se regăsește în jur, ci mai degrabă în sufletul nostru.
Nu cred că-i de descris cum arată realitatea de azi, pentru că o simțim pe pielea noastră, mai ceva ca un virus ucigaș, o cangrenă care rupe cu dinții din strălucirea chipurilor noastre și ne adâncește un complex legat de siguranța zilei de mâine și de viitor. Trecând peste temeri, peste această iremediabilă frică de moarte, viața se luptă să răzbată. Nu ca să-și vadă de firescul ei, ci ca să se poată reinventa, într-un fel de carusel care nu mai are reguli și nici program exact. Normalitatea nu e mai e normală, nu mai vedem dincolo de măști și respirăm un aer insipid, care nu-i nici pe departe cel mai oxigenat, pentru că are în el instabilitate și o inconfortabilă tristețe complicată.
Nu știu dacă-s necesare analizele de genul acesta, nu știu încotro și-i tare greu de prezis cum se va finaliza totul, dar libertatea este închisă în casă, într-o complexă carantină a firii. Lumina ne-au răpit-o, la fel de tare cum ne-au luat și posibilitatea de a fi mai buni și de a evolua. Cred eu că lumea actuală, cea pe care-o trăim azi, incomod, dar și cea care va veni mâine, este devoratoare de suflete și de conștiințe. E cert că ceea ce nu trăim la timpul potrivit, nu vom mai trăi niciodată, iar asta naște, fără vreo remușcare, comportamente haotice.
Îmi vine să o iau la goana, nu știu unde, când văd răutatea pe chipul celor care-ar trebui să strălucească. Văd îndârjire și frică, văd o iarnă în ochii celor care nu mai au bucurii. Văd o răutate disimulată în spiritualitate. Văd că ne place din ce în ce mai tare să-i lovim pe cei slabi și avem o enormă satisfacție când unu-i mai oropsit de soartă decât noi. Pandemia asta ne-a lăsat în fundul gol. Nu la propriu, ci la figurat. Ne-a luat sentimente și sensibilitate, a dat cu ele de pământ și ne-a tâmpit la propriu. Și parcă nu mai e o cale de scăpare, deși eu știu că oamenii sunt maleabili și-ar trebui să reușească să trăiască și să izbutească să parcurgă distanțele iubirii de ei și de cei din jur.
Paradigma-i alta în prezent. Dar e de învățat din asta. Trebuie să învățăm, de-a bușilea, mai ceva ca un prunc, să avem curaj, să putem spune, să fim înalți, tocmai în lumea care ne vrea, cu orice preț, mici și aliniați la aceleași rânduri de așteptare. Trebuie să-nvățăm să vrem și să cerem, să trăim cu orice fel de virus și amenințare continuă, să ne pese și să nu lăsăm realitatea, cu paradigma ei diferită, să ne facă zombie ai sistemului, să ne rupă aripile și să ne așeze într-un conformism din care greu, tare greu vom mai ieși de-acum înainte. Sufletul are nevoie de apă, de aer și de lumină!
Nu prin mască, nu prin virus, ci tocmai prin înălțarea noastră! Aia care-i simplu de făcut. Ai îndoieli de cum să faci asta? Păi nu-ți mai bate capul, lasă loc de interpretări, lasă nebunia să te ia cu asalt, fă față provocării și trăiește! Prin mască, fără ea, cu teama de ce va fi, viața merge mai departe și-și cere dreptul și chiar dacă ne-au răpit lumina, trebuie să o luăm după noi și s-o punem într-o mare lanternă. Una care va lumina pentru totdeauna, dincolo de vremi și pandemii, la fel de incomod și comod în același timp, ca și până acum! Strălucește!!!
Citește în continuare NOI.
