Tu mai stii ce-nseamna sa te bucuri pe bune, sa te distrezi si sa vezi dincolo de carcasa asta mirobolanta a imaginii? Stiu ca e o intrebare retorica, dar esentele stau in banalitatea unor clipe, in fericirea lor si in felul in care chiupl si sufletul nostru sunt incarcate de energie si de normalitate.
Bucuria de a fi alaturi de o mana de omusteni care au ceva in maneca și-n clin cu tine este o necunoscuta pe care din ce in ce mai multi o evita, irijandu-se in rol de ocupati, de stresati și de personaje care au probleme mult mai grave si mai importante decat aceea de a fi acolo, in acel moment, apt si prezent spiritual, cu mintea daruita si lumina deplina pe chip. Nu pentru vreun selfie, aruncat mai apoi strategic pe Facebook, ci pentru simplitatea de a sta cu oameni si-a comunica.
Ah, mă scuzati, nu stiam ca subiectul legat de comunicare e atat de sensibil pentru unii! Și cum verdicte nu-mi place sa dau, n-ar strica sa incercati pe propria piele ce e comunicarea. N-a omorat nici pisica, nici nu da raie, nici dependenta si nici masuri adverse nu are. Si e mai bine decat a sta cu telefonul pe sub masa si a tasta cu nebunie pe diverse site-uri!
Telefonul nu e un must have, nu e un trend si cu atat mai putin o utilitate directa in viata ta. Fireste ca simplifica viata si ca face anumite momente mai usor de gestionat, dar el nu a devenit, asa cum are toata lumea impresia, un rau necesar. E o alegere! N-ar fi oare mai bine sa secondeze, in loc sa fie elementul principal?
Despre povestea asta legata de fericiri versus tehnologie n-ai putea scrie mai pitoresc. Omul acesta modern, capiat pana la culme de tot ce-l inconjoara, e atat de dramatic si rudimentar incat si matele prind ciucureii ce-i debiteaza el. De s-ar putea, singur si-ar contura profilul si s-ar autoanaliza intr-o morbida si nesatisfacatoare enciclopedie ce nu poate purta decat un nume atat de maiastru, incat, stupoare, nici nu s-ar putea pronunta. Bai nu-i, ca are si cu ce epata. Trece cu usurinta de la moral la imoral, de la perversitate la onestitate si coloreaza spatiul in titrate nuante.
Uneori n-ai vrea sa-l cunosti si ti-e oarecum teama sa-i arati slabiciunile. Dar ce inseamna a fi om? Daca pui la socoteala toate minunile lumii, caracteristicile morale, spirituale, tot nu descoperi un intreg. Omul nu inseamna perfectiune, nici aspect, nici o figura despre care poti emite pareri. Oamenii sunt indescriptibili, frumosi nebuni, cu limite proprii, dar fara niciuna figurata. As vrea sa fim oameni … Dar oare nu suntem deja?
Mi se pare că nu mai traim cu adevărat. Ca povestea cu rolul, cu scena lumii e luata mult prea in serios, transformand-o fara ca macar sa o intrebam daca poate fi scoasa din zona ei de siguranta. Interpretarea unui rol in viata poate avea repercursiuni! E ca si cum ai asista uimit, stand ore întregi la o masa goala, fara ca macar cineva sa bage de seama ca prezenta ta are vreun înteles, la o insiruire de masti, de teatre pe două picioare, de interpreti ascunsi sub aura unei carisme.
Si poate masa ar mai avea ceva sa te intrebe. Lasand-o in plan secund, fara motive, din nebunie ori din prostie, intrii în rand, fara a incerca sa faci poate un semn cuiva sa te serveasca, fara a întreba de ce ori pentru ce, fara a trezi masa la realitate si a o transforma in partener hilar, dar unic, de dialog. Teama de unicitate e diferită de cea a penibilului.
Tehnologia ne mananca, pur si simplu, pe interior. Nu ne mai ofera posibilitatea de a avea libertatea de a scrie, de a crea si de a simti. Camuflam in mesaje trairi, ascundem in poze realitati si uitam sa ne bucuram, in cel mai deplin mod al acestui cuvant. Cumva, am devenit un soi de roboti, nu neaparat in sens peiorativ, care mecanic, ajusteaza viata in functie de modernism, neconstientizand ca modernismul acesta duce catre dezumanizare.
Zic sa ne bucuram in momentul respectiv de ce traim, ca o normalitate a unei vieti oranduite astfel. Prefer tehnologia, dar atat timp cat ea nu-mi intra in univers cu bocancii si nu-mi murdareste, cu nerusinare, micile placeri! Asadar, traiti in viata, nu in tehnologii!
