Monica Odagiu este un artist și un om hipersensibil, lucru care mărturisește că a ajutat-o în meserie, în actorie și muzică, deși recunoaște că problemele apar în viața de zi cu zi, „când devine adesea obositor și greu de dus să cari cu tine atâtea emoții”. Am vorbit cu Monica despre cum și-a găsit mediul și modul ideal de exprimare a acestor emoții, despre scena virtuală care a căpătat un loc important în timpul pandemiei, dorul de atmosfera de la repetiții și contactul cu publicul și despre ce o bucură și o împlinește.
În care din modalitățile de exprimare artistică te regăsești cel mai bine?
Muzica a fost o parte din mine de când mă știu. Obișnuiesc să spun oamenilor că dacă vor să mă cunoască exact așa cum sunt, cu toate ale mele, e suficient să mă asculte cântând. Acolo este sufletul meu.
A reprezentat zona artistică o parte importantă în viața ta încă din copilărie?
Cea mai importantă. Aproape toate amintirile mele din copilărie și nu numai, sunt în strânsă legătură cu zona artistică.
Am început să iau lecții de pian și să merg la concursuri muzicale de la vârsta de 5 ani. Ana, fiind cu 10 ani mai mare decât mine, avea deja o formație, tata era muzician, făcuse muzică de film în Germania, mama mea cânta și ea, iar la noi în casă se asculta muzică și se cânta foarte mult.
Cine a avut cea mai mare influență în parcursul tău artistic?
Am avut norocul să am niște părinți pasionați de lumea muzicii și a teatrului, așa că, în momentul în care mi-am dat seama că îmi doresc să fiu un artist, ei m-au îndrumat și susținut fără doar și poate.
Tata, care nu mai este printre noi, a însemnat muzica din viața mea. Tot ce știu și tot ce am învățat în atâția ani despre muzică, despre lume și viață, i se datorează lui.
Cum s-a simțit perioada distanțării fizice/sociale pentru un artist? De ce îți este dor și ce îți aduce bucurie în acest moment?
Este o perioadă ciudată, de tranziție, la care mai toți am fost forțați să ne adaptăm.
Îmi lipsește foarte tare scena, contactul cu publicul, repetițiile, glumele de la repetiții, senzația aceea de viu, de adevărat, de real, dar cumva am reușit să-mi găsesc bucurie în filmulețele comice pe care le fac cu soru’, în feedback-ul virtual, în repetițiile de pe Zoom.
Arta, in orice formă a ei, reușește sa ne țină uniți.
Nu mulți au ocazia să trăiască experiența schimbului de energie cu publicul. Cum se creează conexiunea și ce emoții îți oferă scena?
Cred că pot spune că un artist trăiește pentru emoțiile acelea pe care ți le oferă scena.
Nu se compară nimic cu starea de dinainte, din timpul și de după un spectacol sau concert. Sunt câteva ore de tensiune, entuziasm, emoție, teamă, bucurie și adrenalină pură, care te copleșesc, te fac să te simți viu, să te întrebi „de ce naiba am vrut să mă apuc de meseria asta?” și la final, la aplauze, când vezi mulțimea de oameni care se află în fața ta, să simți o fericire absolută.
Dar ce îți place la scena virtuală care în ultima vreme captează din ce în ce mai mult interesul?
Îmi place pentru ca are o deschidere mult mai mare, iar din acest motiv impactul este unul mai puternic și mai rapid.
Când ai început să acorzi o importanță deosebită prezenței pe social media și ce scop aveai la început?
A început totul ca o joacă, asta pentru că ne aflam în pandemie, trecuserăm de prima lună de „depresie” și la un moment dat eu și Ana ne-am dat seama că trebuie să facem ceva ca să nu o luăm razna.
Eu am început cu cover-urile muzicale la pian, ea cu filmulețele comice și curând ne-am unit forțele și am început să ne creăm un obicei din a posta 2 video-uri comice pe săptămână, la aceeași oră, pentru că oamenii se obișnuiseră deja cu noi și așteptau să postăm. În momentul în care ne-am dat seama că această joacă a devenit virală, nici că ne-am mai oprit.
Cum reușiți să colaborați atât de frumos? Ce vă aseamănă și ce vă diferențiază?
Ne iubim foarte mult (râde). Ana este prietena mea cea mai bună, omul cu care mă sfătuiesc la fiecare pas și în care am cea mai mare încredere.
Avem foarte multe discuții pe diferite teme, vorbim despre absolut orice, lucru care ne ajută să lucrăm foarte bine împreună.
Suntem foarte diferite și asemănătoare în același timp, tocmai din această cauză ne și certăm destul de des și destul de rău, să nu credeți că e numai lapte și miere, dar, cum îi place ei să spună, în toate marile iubiri este așa.
„Dacă vreți să ajungeți actori mari trebuie să vă alegeți cu grijă meseria. Puteți să fiți orice altceva, dar nu actori”, spuneați într-una dintre filmări. Care este procesul prin care iau naștere aceste scenete în care porniți de la provocările realității și adăugați umor, mai mult decât doar un strop?
În procesul de creație al acestor filmulețe, Ana are cel mai important rol, pentru că ea gândește majoritatea textelor, dar până acolo încercăm să observăm lumea din jurul nostru, situații, întâmplări din viață și să le prezentăm într-o formă amuzantă, pentru că, în general, cred că lucrurile ar fi mult mai simple dacă le-am trata cu umor, dacă nu ne-am mai lua atât de în serios și nu ne-am mai încrâncena. Adesea uităm să ne bucurăm.
Vă identificați în general cu zona de comedie sau ce gen de proiecte îți aduc cea mai mare satisfacție?
Eu nu pot spune că mă identific atât de mult cu zona de comedie. Îmi place foarte mult și am descoperit-o mai ales în ultimul an de facultate când am început să joc și comedii.
În astfel de roluri înveți foarte multe despre tine ca actor și despre cum îți poți folosi mijloacele și altfel, însă, probabil prin prisma firii mele nostalgice, mă regăsesc mult mai tare în rolurile de dramă. Simt că pot să exprim mai bine toate trăirile mele interioare.
Ce planuri te entuziasmează pentru viitor?
În viitorul apropiat sper și îmi doresc să ne întoarcem pe scenă, aproape de oameni, cu oameni, cu și mai mult entuziasm după o pauză atât de mare.
Urmăriți-o pe Monica pe Instagram @monicaodagiu pentru ținute stylish, scenete de comedie, coveruri și piese originale interpretate cu sensibilitate.
Citește în continuare INTERVIU | The Kryptonite Sparks „Unele vise prind viață, altele se pierd pe drum.”
