Home Editorials Stop cadru Extravaganza!

Extravaganza!

8 min read
Atentie! Cod rosu de furtuni extravagante! Toata lumea-si doreste sa iasa in evidenta, sa-si puna pe tapet o parte a unui eu nesemnificativ, in care chilotareala e mai importanta decat substanta, iar vulgaritatea bate de departe la fund, cu susul in jos, eleganta unei atitudini interesante. Nu sunt impotriva exhibiționismului, nici verbal, nici in purtare, ba dimpotrivă, mi se pare fascinant sa poti gasi laturi complexe ale personalitatii tale, doar ca uneori, intrecem gluma. Poate ca de multe ori, cea mai teribila miscare pe care-o poti face, intr-un carusel fara reguli, cu urme de nonsalanta si mistificari puerile, este sa fii simplu, ca o adaptare perfecta la cel ce esti.  
A scrie, a monta in litere, pe un ecran, dincolo de care nu transcede emotia, orice, e ca si cum ai picta fara panza, ori ai canta in neant, fara partituri si chiar fara voce. Totul ar fi asa, cu spirit zeflemist, luand la un actual misto fiecare rupere de fotograma. In fond, viata-i o pelicula, de-a rasu’plansu’, cu diapozitive dintr-alea seci, artificii si efecte taiate la montaj. S-ar putea ca uneori cadrele sa fie dramatice, ori prea idilice.
Sa nu mai spunem ca pot fi si refilmate, de la capat. Pelicula zilnica sta in schimb pe loc. Nu evolueaza in HD, nici nu se infatiseaza pe vreun LCD cu diagonala impresionanta.Dormiteaza in alb negru, in epoca muta. Doar vorbele, spuse la timp, in cea mai potrivita maniera, scot peisajul din rulaj. Daca ar fi sa vorbim despre ce ne doare cu adevarat, despre zambetul nezambit, despre iubirea neiubita, despre tot ce poate fi si nu e, ne-am salva si-am creste catre o paradisiaca capodopera cinematografica. Cu purici pe alocuri, cu texte proaste, dar sigur desavarsita de evolutia sa.
Eu ma montez fara scop demonstrativ. Ce-mi spune gandul? Cand ochii primesc culoarea drumurilor dintre ieri si azi, cand mainile se trezesc intre atunci si acum, cand buzele saruta imagini, se poate spune ca intrezarirea aceea, cea care mi-a slefuit gandul, e atat de zdrobitoare in lovirea ei incat mascarada actorilor tristi ce m-au vizitat candva in diminetile viselor ia  masuri considerabile.
Din lumea veche adun pentru maine, iar maine nu va fi un ieri ce-n lumea noua nu s-ar regasi. Redandu-mi toate diminetile in care n-am uitat ce-nsemna sa-mi amintesc, in care am aruncat hartiile ce-mi arhivau, ca intr-o biblioteca de figuri de vant, toata inchisoarea pactului cu uitarea, stiu ca as legifera o neintinata zi, pe un ieri cu noi, ce-ar rasari din mainele hilar. Fara de azi. Caci azi prefer sa dorm.
Sa dorm cu mine si in mine sa-mi adulmec nemuririle. Sa ne intelegem, nu ca n-as vrea, ori mi-ar fi imposibil sa izbutesc in a maslui timid preceptele-mi de lenes asumat, nevindecabil, cu un soi de lancezeala nascatoare de inspiratie, doar ca, vedeti voi, lenea-mi e construita pas la pas cu determinarea.
Asta pentru ca, intr-un parcurs, in care umanitatea pune piedici, in care nesansa deznadajduieste si dezamagirea cuibareste lacrima, nu te poti lupta cu nedreptatea decat stiind ca undeva, ca un arbitru, e asezata determinarea ta si visul ca poti de vrei sa-i arati. Si- arati. Caci doar asa poti transforma, desi nu ai paleta de culori, tacerile in lumina si intunericul in strigat !
Nu ma pot asuma altfel decat intr-un destoinic rabdator al prelungitei calatorii fara destinatie, plecand mereu dintr-un punct incropit ad-hoc spre o linie express, gratuita, cu opriri si trageri la tinta. De bilet n-am nevoie. Plec spre-un nicaieri continuu, o misterioasa poarta din care nu-i musai sa ma intorc.
De semnat, e reduntant. Consemnez in lumini, cu tremurul accentuat al cuvantului asternut in vorbe. Doar vorbe. Acele vorbe care aduc zambete. Acele vorbe ce vorbesc despre nevorbit. Tot vorbele care deschid zilnic vitrina continuitatii. Fara recursuri, morti anuntate ori chirii dintre cele mai prelungi, vorbele ne pot cobora inaltul. Vorbele de-ar cuvanta din nou, s-ar regandi, intr-o infinita scrisoare a timpului pierdut.
Semnatura-mi sta in zambet. Specimenul se iscaleste singur si treptat, nuantandu-se cu fiecare deslusire. N-ar vrea. Trage de sine, continuand cu un plan din care scopul e singurul ce izbuteste sa ne salveze. N-am vrea sa evadam din noi de cele mai multe ori. Printre dese furtuni , tunetele noastre n-au sens, incercand sa loveasca acolo unde e durerea mai pronuntata !
Le linistim banal, uitandu-ne undeva printre vegetatia moderna, fara sa mai vrem sa fim asa cum e onest – cum simtim! Iar de-am simti ceva, candva, altfel, s-ar cenzura. Asa, fara sa aiba vreun principiu … Doar o liniste inchipuita, intr-un sevraj al lucrurilor banale ce capata dimensiuni considerabile. Am putea vreodata aduna mai mult decat putem duce? S-ar putea spune ca nu-i imposibil. Sau mai simplu … sunt doar VORBE!
https://www.youtube.com/watch?v=hkrF8uC92O4
Load More Related Articles
  • CE-I IUBIREA?

    O lume întreagă. Totul. Un mare nimic și la un loc, felul de-a exista. Ce-i iubirea, oare?…
  • Tehnologie versus umanitate

    Tu mai stii ce-nseamna sa te bucuri pe bune, sa te distrezi si sa vezi dincolo de carcasa …
  • Ieri – Azi – Maine

    N-am înteles niciodata ce inseamna sa te plictisesti. Chiar e un sentiment strain si mi se…
Load More By Narcis Avadanei
Load More In Stop cadru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also

CE-I IUBIREA?

O lume întreagă. Totul. Un mare nimic și la un loc, felul de-a exista. Ce-i iubirea, oare?…