E nevoie de o fractiune, pentru a crea o fuga dintr-aia sănătoasă din lumea reala. O clipa. Una singura. Clipa maiestuoasa a pierderii identitatii si a goanei dupa visul suprem, care iti pica in fata si de care te prinzi inconstient, ajungand intr-o nepotolita simtire.
Un singur moment e de ajuns pentru a putea vedea o intreaga panorama de sanse si intense experiente, pentru a da girul timpului învechit ca un vin de buna calitate, pentru a explora tablouri viitoare, creionandu-le in functie de nuantele momentului, pentru a reface destinul contemplativ, pentru a remodela ideea ingroparii savante intr-o ideala paralela imaginara.
Curajul, acele cateva batai de ceas, pot transforma, pentru eternitate, in fii ai vremilor luminoase, existentele care aleg sa primeasca curajul ca pe un crez si sa il aplice exact atunci cand simt ca fara el, ranceda viata nu poate prelungi raza soarelui si nu poate scapara printre sperante.
Tendinta asta interesantă de împreunare a clipei cu insasi vesnicia se naste tocmai din aceasta incursiune dintre acum si atunci, dintre realitate, dezamagire si o ipotetica stare feerica. Curajul te poate ridica pe culmi si iti poate aduce si un revers.
Clipele de capodopera din arta ce defineste fiecare fir de traire umana, indiferent de caracterul disimulant al formei pe care aceasta si-o insuseste, sunt zgomotul tacerii si linistea potopului interior, sunt clipele care modifica, pitrocesc, schimba si judeca actiunile firului, imbinandu-l deseori cu alte fire indecise.
Ar fi convenabil sa cred ca printr-o clipa pot strabate lumi, si amintiri si imagini expresive. Stiu ca prin ea, prin imbratisarea ei, oricat de fada ar fi trairea, pot renaste, pot avea sansele scontate, pot pierde si castiga, si mai presus de toate, ma pot redefini armonios.
Un singur moment, cu puterea unei vorbe aliniate cu o furie exacerbata, veleitatile se pot topi, prieteniile dispar printre amagiri, uitand ca vina poate apartine clipei fatidice. Iubirea o primesti tot intr-un funest moment, in care, prin sclipirea unor atitudini si simturi, accepti ceea ce e inevitabil.
Cutezanta de a trai fara pudori obscure, de a surprinde ceea ce, in economia precara a existentei mele, are rol marcant, se datoareaza unor astfel de senzatii in care, indoindu-ma oarecum de sanatatea mea mintala, gandind mai putin de cateva fragmente de timp, am realizat esente, am redescoperit portative, am parfumat vieti uitate, am dat sens firului meu.
In cele din urma, tot intr-o clipita pierdem cumpatul, si luminile de printre noi, si chiar pe noi insine… Oare de cate clipe e nevoie ca sa contientizezi ca fiecare bataie, tastare, freamat, geamat are un farmec aparte si se adauga la arhiva incomensurabila a lumii tale, a intregii existente din Univers?
Scandurile se bat peste vremurile bolnăvicioase, orele se rasfrang, comprimandu-se peste chipuri, si doruri, iar dintre tot ce ne inconjoara, am chef si vreau sa avem chef mai mulți ca vesnic, sau macar o data, sa avem o clipa doar … Acea clipa.
Foto: Ana Maria Halalai
