Mai nou, trendul e pe național. Nu zic că nu-i bine, dar parcă prea dintr-o dată toată lumea „o arde” la propriu pe un fantasmagoric, irefutabil patriotism, care nu-i nici sincer și nici n-are efecte pozitive. Una e să „românim” cu un scop, să ne pese mai mult de soarta unui neam care se duce de râpă, printre penali, lingăi, mediocri, intoxicați și manipulați, și alta e să pară „cool” să tragi două-trei vorbe și apoi să fugi cât-colo, de teama condamnării. În fond, sentimentul acesta e permanent, e cu ștat continuu, cu angajare definitivă.
Nu apare doar la proteste, la Centenar sau când li se scoală unora sau altora să creeze fenomene în masă, de dragul unor interese mult mai mari și mai greu de perceput de către marea masă a populație. România e la fel și-n ziua de Paște și de Crăciun, și când dăm în gropi sau ne fură unii, chiar și în fiecare zi în care ne dezamăgește, la fel de 100 de ani și provocarea reală, a eroilor zilelor actuale, e de a sta! Ce vreau să spun e faptul că oamenii au uitat, parcă tot mai pronunțat și mai frecvent, noțiunea de autenticitate, de adevăr în ceea ce facem și ce spunem, de verticalitate în decizii și de mențiunerea unei viziuni.
Prea e toată lumea salcie plângătoare, care se îndoaie când într-o parte când în cealaltă, în funcție, desigur, de avantaje. Suntem ca într-o comedie a lumilor, un haos ineficient, în care distingi cu greu minciuna și cacealmaua, de un concret. Asumarea e și ea un vis la care am renunțat de mult să mai sperăm. Adică sincer acum, nu cred că cer prea mult dacă aș vrea ca verticalitatea să fie ștampilă pusă pe frunte, la fel cu asumarea și puterea de a vedea mai mult decât o listă de imbecilități.
Poate în felul acesta, dacă s-ar conștientiza treaba asta, am avea mai puțini așa-ziși influenceri, și mai mulți oameni cu o coloană vertebrală bine definită, am vedea mai puțină mojicie în online, prin comentariile lipsite de sens ale unora, am vedea echilibru și am putea avea și noi în jur persoane cu demnitate, ce pot ține oricând ștafeta sus. Nu cea de la maraton, ci de la concursul misterios al împrejurărilor, care păstrează în continuare limpede mintea celor ce iubesc adevărul și luptă mereu pentru promovarea lui.
Acum nici eu nu-s perfect, dar am puterea de-a zice lucrului pe nume, fără să jignesc, am puterea de a nu mă întoarce după cum bate vântul și după cum îmi este mie confortabil. Cu orice risc. Și în felul acesta mă pun la păstrare, indiferent de ce va fi, asta pentru că totul e un imaginar praf care se răstoarnă și se șterge cât ai zice pește. Păcat că de multe ori peștele e și stricat, iar frumusețea vieții nu mai are același farmec! Un om cu demnitate e cel care primește și-a doua palmă ca pe-o lecție și care nu se dezminte de la ideiile sale, de la puterea binelui, de la adevăr, de la integritate, chiar dacă ea nu aduce nici un folos direct.
Adică mai pe românește, aia pe care mulți o pocesc și-o rănesc cu agramatisme și triste formulări, vrând parcă tot mai mult să-i răpească strălucirea, ar fi cazul să ne dăm pe brazdă și să fim mai asumați cu faptele noastre, să ne hotărâm în ce tabără vrem, să fim români mândri mereu, nu doar pe hashtagul „REZIST” sau la momentele de imaginară cumpănă.
Adevărul nu e doar varianta cea mai corectă a unei fațete, e o formă de a trăi, e integritate, indiferent de alte culori sau orientări! Lucrul cel mai de preț pe lumea asta rămâne în final, dincolo de toate podoabele, dincolo de ce avem, de bogății și veșminte de lumină, sufletul, combinat cu conștiința. Echilibrul dintre ele ești tu. Sau fii atunci când trebuie, cu mai mult sânge în instalație și cu menținerea unei viziuni! FII VERTICAL!
