Tinerii artiști ai României își urmează visele cu talent, răbdare și determinare, iar noi suntem bucuroși să intrăm în universul lor pentru câteva momente. Reușim asta în calitate de spectatori și, mai în amănunt, când îi oprim la o discuție între spectacole, repetiții, workshopuri și căutarea echilibrului care le permite să se arunce în repetate rânduri în performance-uri convingătoare. Am vorbit cu Maria Grosu despre toate aceste lucruri și despre cum o transformă magia scenei, din postura de actriță, cântăreață sau trainer la școala Dream&Act, acolo unde a urmat primul curs de actorie ce avea să adauge o nouă dimensiune parcursului său artistic.
Cum este Maria Grosu ca om și artist?
Este o prezență. Ar spune unii. Este un talent. Radiază toată de o energie pozitivă molipsitoare. Ar spune alții. Cam timidă. Cam prea îndrăzneț felul în care se expune. Păreri și păreri. Eu spun că nu e mare lucru să fii Maria Grosu, dar e mai bine decât nimic.
Cum te-au format anii copilăriei în direcția artistică? Erai un copil sensibil, liniștit sau mai degrabă expansiv, aveai înclinații spre artă încă de atunci?
Arta a apărut în viața mea, ca mod de a mă exprima, relativ târziu. Pot spune că de mică am fost o fire sensibilă, liniștită, iar plusurile și minusurile unei copilării petrecute în anii ‘90 într-un oraș de provincie cred că și-au lăsat amprenta în caracterul și felul meu de a fi.
Printre primele scene pe care ai urcat sau clipe în care ai fost în lumina reflectoarelor, care este cea mai importantă și de care îți amintești în continuare cu drag? Ce emoții îți trezește această amintire?
Concertul Steelborn de la Arenele Romane din anul 2017 a fost pentru mine o experiență cu care voi rămâne în suflet toată viața și pe care sper din toată inima să o retrăiesc cât mai des posibil. Mii de oameni, o mare de oameni, nici nu puteam să-mi dau seama exact cam pe unde este ultimul rând de oameni. Mii de ochi care mă priveau și mă vedeau performând. Iar eu, micuța de mine, la un metru și un zâmbet, vai, m-am simțit colosală. Am strigat: „Bună seara! Toată lumea, de la dreapta la stânga, din spate și până in față, mâinile sus!” – și toate mâinile s-au ridicat după cum le-am spus. Nu am cuvinte să explic acel sentiment.
Ai început cu muzica, dar făceai mai mult decât să cânți, ai fost întotdeauna un adevărat performer pe scenă. Cred că puteam intui tranziția naturală spre teatru. Cum ai descoperit actoria și când ai știut că vrei să faci o carieră din pasiunea ta?
Adevărat. Muzica a adus teatrul în viața mea. La propriu. Am început un curs de actorie pentru amatori la școala Dream&Act, în ideea de dezvoltare personală, să fiu mai dezinvoltă în timpul concertelor, să am mai multă încredere în mine când pășesc pe scenă etc. Mi-a plăcut atât de mult, încât am spus că eu trebuie să dau la actorie. După ce am terminat facultatea ca șefă de promoție, am continuat cu masterul. Mă bate gândul să merg și mai departe, dar mai aștept nițel, mai am de acumulat. Cel mai frumos lucru, de care sunt extrem de mândră, este faptul că acum sunt trainer la școala de actorie unde odată eram cursantă.
Care crezi că sunt cele mai importante calități care te-au ajutat și te ajută în continuare în parcursul tău?
Răbdarea și determinarea. Să fii artist, indiferent de domeniu, nu este ușor. Nu este un clișeu, e un adevăr. Să exiști ca artist, adică această meserie să-ți fie full-time job, este un ideal la care mulți, din păcate, nu reușesc să ajungă și se pierd pe parcurs. Eu mă consider un om talentat și îi mulțumesc întregului Univers pentru toate câte mi-a dat. De aceea, mi-am promis, și i-am promis, că nu voi renunța niciodată, asta ar însemna să fiu o nerecunoscătoare. Să fie păcatul ochilor care nu mă văd, nu al meu.
Cum progresezi ca actor? Care sunt proiectele care simți că ți-au permis cel mai mult să faci asta și să fii cu adevărat valorificat din punct de vedere artistic?
Fiecare proiect din care am făcut parte a fost ca o piesă de puzzle din evoluția mea ca actriță. Ca actor progresezi ocupându-te de tine încontinuu. Eu chiar dacă am terminat facultatea, merg în continuare la workshopuri, fac în continuare exerciții de dicție. De asemenea, merg în continuare la canto. Apoi, studiul unui rol nu se termină în ziua premierei, acest studiu trebuie să existe până la ultima reprezentație. De la spectacol la spectacol mereu mai descopăr câte ceva, un detaliu care până atunci îmi scăpase.
Aș dori totuși să vorbesc despre “Cuibul de Viespi”, de Alexandru Kirițescu, regia Radu Crăciun. Rolul pe care îl am în acest spectacol este Zoia. O bătrână de 68 de ani. Ei bine, apropo de valorificarea din punct de vedere artistic, îi mulțumesc lui Radu că a avut intuiția de a mă distribui pe un rol la care nimeni nu s-ar fi gândit vreodată. Tipologia mă recomandă mai degrabă pentru roluri de fetișcane ori domnișoare frivole, dar iată că Radu Crăciun a demonstrat că un actor poate face o performanță și din rolurile care nu sunt pe tipologia lor.
Ce înseamnă pentru tine împlinirea în artă?
Când sunt pe scenă și uit de mine. Mi se întâmplă să uit ce am făcut pe scenă chiar după ce am coborât. Atunci simt că ceva divin s-a întâmplat acolo. Și când aud aplauze, mă mai simt împlinită. Este cel mai frumos ‘bravo’ pe care îl pot primi.
Din postura de spectator este tentant să spunem că teatrul poate fi și o formă de terapie, dar reprezintă terapie și pentru actor? Din ce punct de vedere? Cum este în cazul tău?
Teatrul este o formă de terapie, cu siguranță. Pentru mine și muzica este o terapie. În cazul meu, teatrul m-a maturizat foarte mult, m-a învățat să-mi pun întrebări mai des, despre orice, m-a ajutat să înțeleg mai bine natura umană, mi-a dezvoltat intuiția, dar mai ales, mi-a dat curaj și încredere. Ba chiar m-a învățat sa fiu mai ordonată și organizată. Mi-a impus o oarecare disciplină, dacă vrei.
Ce impact are scena asupra personalității tale? E o libertate să fii cine vrei sau te simți constrâns de personaj?
Aici mi se întâmplă un fenomen tare straniu. De multe ori mă uit la mine în poze ori înregistrări ca la o altă persoană, și aici vorbesc și de cântat. Și sunt atât de mândră de fetița pe care o știam și pe care o văd cum a evoluat. Maria Grosu din realitate este cu totul alt om față de Maria Grosu de pe scenă. Simt real un soi de dedublare, de transformare. Ce să mai, să fii pe scenă e magic și atât!
De ce crezi că este importantă vulnerabilitatea în actorie? Tu găsești putere în această vulnerabilitate?
E un mic paradox. Mi se pare extrem de important în actorie să fii pe cât de vulnerabil, pe atât de puternic. Trebuie să existe un echilibru, altfel e ca și cum te-ai arunca într-o prăpastie, trebuie să înveți să zbori ca să poți să te mai arunci încă o dată, nu trebuie să atingi solul. La mine acest echilibru nu prea este în balanță perfectă, îmi și place să mă arunc, trebuie să recunosc, dar lucrez la asta.
E clar că locul tău e pe scenă și că acolo te simți în largul tău. În ce ipostază ești mai încrezătoare și te regăsești mai mult acum: cea de muzician sau cea de actor? Ce latură ți-ar plăcea să dezvolți mai mult în viitor?
Nu aș putea nici măcar îndrăzni să mă gândesc că ar trebui într-o zi să aleg pe una din cele două. Este ca și cum ar trebui sa aleg ce aș vrea să păstrez: ochiul drept sau ochiul stâng? Urmăresc să le dezvolt pe ambele în paralel, iar la un moment dat să funcționeze împreună în musicaluri. Îmi doresc foarte mult să evoluez în zona de musical.
La ce visează Maria?
Să existe. Să fie aplaudată. Să existe mult timp și după ce nu va mai fi.
Îi puteți urmări în continuare parcursul artistic pe Instagram @maria.grosu.
Citește în continuare INTERVIU | Monica Odagiu: „Nu mi-aș imagina viața fără artă”.