Home Arts INTERVIU | Ana Larisa Iordache: „Cel mai mult mi-aș dori ca publicul ascultător să nu rămână indiferent la actul artistic.”

INTERVIU | Ana Larisa Iordache: „Cel mai mult mi-aș dori ca publicul ascultător să nu rămână indiferent la actul artistic.”

18 min read

Ana Larisa Iordache spune că pentru ea, muzica a venit de la o vârstă fragedă la pachet cu sacrificiile și responsabilitățile unui adult. A călătorit mult, a schimbat multe licee și facultăți și în prezent este violistă în orchestra Operei Naționale București, iar noi am cunoscut-o în cadrul primei ediții Classix Festival, Festival internațional de muzică clasică și arte vizuale, desfășurat la Iași la începutul acestui an. Astăzi îi aflăm împreună povestea, pasiunea pentru sunet și răsplata anilor de studiu, emoții și dăruire.

Ana Larisa Iordache

Pentru început, te rugăm să ne spui, în câteva cuvinte, cine este Ana Larisa Iordache, ca om și muzician.

Provin dintr-o familie simplă, părinții mei nu sunt muzicieni. Mama ne cânta mult când eram  mici, mie și surorii mele, poate de aici vine dragostea pentru muzică.

Cum ai ales să aprofundezi instrumentele muzicale cu coarde și când ai început să studiezi viola?

Am văzut prima dată o vioară la Casa de Cultură din Târgu Neamț, orașul meu natal. Eram în clasa a II-a și luam lecții de pian, teorie și solfegiu, cu domnul profesor Gheorghe Tiugea, profesorul mamei de muzică, din școală.

Dintre instrumentele muzicale cu coarde, mai cunoșteam mandolina și chitara. Până în clasa a III-a, luam lecții la Clubul Copiilor, însă, vioara pe care am văzut-o pentru prima dată, mi-a stârnit interesul imediat. Îmi aduc aminte cum încercam, în lipsa profesorului, să înțeleg cum funcționează. Ciupeam corzile și apăsam cu degețelele la întâmplare, pe corzi.

Pianul îl priveam mai mult ca pe un instrument care mă ajuta să înțeleg teoria muzicii. Cum acesta nu se potrivea atât de bine personalității mele, urma să descopăr viola, în clasa a IV-a, la Liceul de Artă Victor Brauner din Piatra Neamț, unde sora mea deja studia de un an clarinetul. La examenul de admitere, profesorii mi-au explicat că era prea târziu să încep studiul viorii la acea vârstă, așa că m-au „păcălit” că voi cânta la o vioară mai mare, numită violă. Am acceptat bucuroasă, pentru ca voiam cu orice preț să cânt la vioară, fie ea și cu alt nume.

Cine te-a inspirat să alegi o carieră în domeniul muzicii clasice?

Cred că pasiunea pentru muzică a fost mai mult a mamei decât a mea, când eram foarte mică. Își dorea pentru mine și sora mea un viitor frumos, liniștit și strălucit.

Cântam foarte mult, la doar câțiva anișori, cântecele auzite peste tot, fie la grădiniță sau la școală, fie acasă. Nu fredonam nici simfonii, nici concerte, la pian cântam Ceata lui Pițigoi atunci. Am înțeles târziu termenul de muzică clasică, abia când am început cu adevărat studiul ei, în Piatra Neamț.

Nu știam atunci care va fi drumul meu, că voi face o carieră în muzică, dar studiam toată ziua la viola mea, care era o vioară cu corzi de violă. Plecam noaptea din instituție. Nu aveam telefon mobil, vorbeam cu mama o dată pe săptămână, prin telefon fix. În restul timpului studiam, studiam, studiam și, fiind departe de casă, mă confruntam în același timp cu grijile și responsabilitățile unui adult.

Care este amintirea legată de muzică care îți trezește cele mai puternice emoții?

În atenția publicului m-am aflat de mică. O amintire nostimă și în același timp cu puternic impact emoțional este cea petrecută în scrânciobul din fața casei – așa numim noi leagănul în zona Moldovei – unde petreceam nopțile singură sau cu sora mea, cântând pe două voci cântecele preferate. Cântam tare, cât ne țineau plămânii, oferind spectacole gratuite vecinilor care ne auzeau din case.

Cât de importanți au fost pentru tine profesorii, mentorii în parcursul profesional?

Fiecare caracter al fiecărui profesor mi-a influențat personalitatea și m-a ajutat să fiu cea de astăzi. Am călătorit mult, am schimbat multe licee și facultăți. Profesorii care m-au îndrumat în Târgu Neamț, Piatra Neamț, Suceava, Iași, Cluj-Napoca, Valencia, dar și cei de la Masterclass-urile naționale și internaționale, toți cei cu care am lucrat, m-au influențat să iau deciziile care m-au condus aici, azi, în București, la Opera Națională.

Profit de această ocazie să îi salut cu drag și să le mulțumesc.

Ce înseamnă muzica pentru tine?

În primul rând, muzica a venit pentru mine, de la o vârstă fragedă, la pachet cu sacrificiile și responsabilitățile unui adult. Cred că pe lângă sentimentul de recunoștință ce i-l purtam mamei pentru gestul ei curajos de a ne înstrăina ca să primim o educație muzicală bună, purtam, atunci, o energie pe care o canalizam în muncă, în studiu. Uitându-mă în urmă, o pot descrie ca fiind ambiție. Îmi plăcea cum trecea timpul cântând, iar la fiecare final de zi, dacă eram mulțumită de orele petrecute alături de viola mea, în drum spre casă mă răsplăteam, cumpărându-mi caramele. Încă simt puternic gustul acestora…

Având aceste experiențe, pot spune că îmi extrag propria realitate din muzică, că mi-am format un univers în jurul ei, m-a ținut trează și mi-a creat un drum în viață. M-am închis în acest univers în fiecare moment de cumpănă, de încercare prin care am trecut și tot aici mi-am regăsit încrederea și puterea de a merge mai departe.

Pentru mine, muzica nu este doar o profesie. O iubesc, este modul meu de viață, este prietena mea. Muzica înseamnă curaj și perseverență, cu care, dacă te împrietenești, te poți considera un om liber.

Cum este viola și ce te-a atras către acest instrument?

Cum spuneam, nu auzisem niciodată de existența acestui instrument până să ajung să-l descopăr. Cel mai mult improvizam pe corzile grave, îmi plăcea mult acel timbru cald. Preocuparea mea principală era sunetul. Voiam să-l produc ușor, să fie clar, căutam o anumită vibrație, pe care, când o atingeam, trăiam un sentiment plenar.

Acum am aceeași pasiune pentru sunet. Este ceea ce iubesc cel mai mult la acest instrument. Petrec mai mult timp în căutarea sunetului dorit și mai puțin în studiul pasajelor de virtuozitate, trebuie să admit!

Cum este experiența de violistă a Operei Naționale Române și cum ai ajuns să cânți în cadrul ei?

La Operă am ajuns într-o perioadă foarte stresantă si dezorganizată din viața mea. Amestecam o admitere la doctorat, cu job-uri în afara domeniului muzical pe care încercam cu greu să-l țin aproape. De curând, refuzasem un contract de muncă în Madrid, obținut în urma unui concurs, fiind hotărâtă să rămân în țară. Faptul că nu aveam un loc de muncă stabil și că nu făceam ceea ce îmi plăcea cel mai mult mă măcina teribil. Îmi doream acel loc perfect, în România mea, iar acesta nu a întârziat să apară. Terminasem studiile de master la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, iar admiterea la doctorat în aceeași instituție se suprapunea cu audiția de la Opera Națională din București. O minune a făcut ca audiția să se reprogrameze, astfel încât am putut participa. În aceeași zi se desfășura un concurs și la Filarmonica din Târgu Mureș. Am riscat, am ales Opera.

Am descoperit pasiunea pentru operă în Valencia, unde am studiat un an. Acolo am participat la un curs de operă. Era prima dată când o cântam, nu doar o ascultam. Prima dragoste a rămas La Boheme, de Giacomo Puccini.

Așa cum mi-am dorit, este locul de muncă ideal. În muzică, totul ține de comunicare, de prietenie și de încredere. Colegii de la Operă sunt minunați. M-au primit cu căldură și m-am integrat repede.

Îmi place viața mea actuală și sunt foarte recunoscătoare pentru ea. Pot spune că experiența de violistă a Operei Naționale din București mi-a adus o liniște pe care o căutam de multă vreme.

Cum trăiești momentele care preced actul interpretativ? Și cum te simți când ești pe scenă?

Sunt o persoană foarte emotivă și sensibilă în general, cu atât mai mult înaintea unui recital. Lucrez mult cu mine pentru a-mi stăpâni emoțiile. Atunci când mă aflu pe scenă, cel mai bine mă simt într-o formulă mare, ansamblu cameral sau orchestră. Îmi place să comunic cu muzicienii alături de care împart scena. Pentru ca nu mă ascund de emoții, de cele mai multe ori plâng în timp ce cânt pasajele, temele, ariile mele preferate. Trăiesc intens acele momente.

Dacă muzica este un limbaj universal, care este mesajul pe care îți dorești să îl transmiți?

Cel mai mult mi-aș dori ca publicul ascultător să nu rămână indiferent la actul artistic. Mi-aș dori să pot crea emoții. Avem nevoie de emoții, viața însăși este creată din evenimente care ne aduc emoții.

Cred că muzica nu este doar un limbaj universal, este o soră, o prietenă. Ea lucrează ca un univers, dacă o iubești, te protejează și te răsplătește.

Cu toate că nu m-am considerat niciodată un bun sfătuitor, îmi permit acum să îi încurajez pe cei care au pasiuni să le urmeze indiferent de obstacole sau de părerile celor din jur.

Citește în continuare INTERVIU | Dragoș Andrei Cantea: „Viața unui pianist de concert este cea a unui lup singuratic.”

Load More Related Articles
Load More By Galescu Roxana
Load More In Arts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Check Also

The Great și piesele prezentate ca fiind de „inspirație americană”. Un nou demers al comunității La Blouse Roumaine pentru recunoașterea influențelor românești

Colecția The Great pentru sezonul toamnă 2020 include 56 de ținute fotografiate pe fundalu…