Pentru Louise Bourgeois, țesătura și cusutul au avut o mare semnificație simbolică. În contrast cu lucrările ei anterioare, în care au predominat acțiuni agresive de separare, cum ar fi tăierea și cioplirea, lucrările mai târzii ale lui Bourgeois s-au concentrat pe unirea elementelor, un act de restaurare care a ajutat la risipirea anxietății și fricii de abandon. Artista a ajuns să asocieze cusutul cu reconstrucție, reparație și împăcare.
Născută în 1911 în Paris, legătura lui Louise Bourgeois cu țesăturile există din anii copilăriei, când ajuta în atelierul de restaurare a tapiseriei al familiei sale. Ca adult, ea a asociat mult cusutul cu reparațiile la un nivel simbolic, încercând să remedieze daunele provocate în relațiile personale. Chiar avea o atenție deosebită pentru bobine de ață și ace, ca unelte care servesc acestui scop.
Materialul textil a luat amploare ca element sculptural în munca lui Bourgeois în anii 1990, când a început să folosească materiale din hainele acumulate pe parcursul vieții.
„Îmbrăcămintea este… un exercițiu de memorie. Îmi dă posibilitatea să explorez trecutul… cum mă simțeam când am purtat haina repectivă.”, Louise Bourgeois.
Suspenda rochii vechi, lenjerie și îmbrăcăminte de noapte în cadrul unor instalații, apoi manipula pânza veche în siluete de dimensiuni aproape reale sau în capete, portrete stranii. Și-a instalat în casă două prese de imprimare mici și, până în 2000, a început să imprime pe batiste vechi, apoi pe alte țesături. Louise Bourgeois a realizat, de asemenea, cărți de colaje de țesături.
Multe dintre lucrările sale se regăsesc într-un conflict permanent între masculinitate și feminitate, viață și moarte, creativitate și inerție. După cum a spus char ea, avea „zile roz” (bune, productive, creative) și „zile albastre” (neproductive, pline de disperare).
„Desenele” din țesături realizate de Bourgeois – asamblate din haine, prosoape și materiale din colecția sa personală – au devenit un punct central al preocupărilor sale în ultimul deceniu al vieții.
În 2002, Bourgeois a construit coperțile și paginile cărții „Odă uitării” din batiste vechi de 60 de ani, de la nunta ei din 1938. Apoi, lucrând de la o pagină la alta timp de șase luni, și-a tăiat, aranjat și cusut propriile haine și textile pentru a forma 32 de colaje din țesătură. Lucrând cu materiale din hainele sale, artista înlătura funcția lor practică și le folosea pentru textură, culoare și compoziție.
Pentru ea, hainele erau ca un jurnal. Îi aduceau aminte de locurile în care fuseseră purtate, oamenii pe care îi întâlnea, evenimente care s-au întâmplat. Memoria personală era o parte foarte importantă a lucrărilor sale din piese care au intrat în contact direct cu corpul. Pe unele încă se simțea mirosul de parfum, așadar veneau cu o mare încărcătură emoțională.
În cea mai recentă colecție a sa, Simone Rocha a fost inspirată de intimitatea lucrărilor din textile ale artistei, realizate din hainele ei vechi.
