Vreți să vorbim de tineri talentați? Neapărat trebuie să îl includem pe Tomy Weissbuch. Poate l-ați auzit cântând pe străzile din Centrul Vechi din București ori îl știți de la Românii au Talent, din finala Vocea României, de la The Four sau, cel mai recent, din musicalul „Dacă noi ne iubim” realizat pe baza pieselor trupei Holograf. Cântă de când se știe, face actorie de câțiva ani, fiind student în ultimul an la UNATC, este ambițios și mai are o viață artistică în față să ne bucure cu energia lui frumoasă și sinceră.
Cine este Tomy Weissbuch?
Tomy Weissbuch este un nebun cu papion. Ce înseamnă asta? Un artist care când se prezintă în fața unui public, pe scenă, își pune papionul pentru spectacol. Când coboară de pe scenă, și-l dă jos și redevine om. Cel mai amuzant este că nu știi când are papion și când nu.
De când faci muzică?
Muzică fac de când mă știu, sincer. Știu, sună clișeic, dar chiar așa e. Am început de la trei ani, făcând parte dintr-un cor (Bimbam), apoi, la 12 ani, am părăsit corul din motive biologice. Mi se schimba vocea. Am continuat cu muzica, dar nu la un nivel foarte avansat, până când m-am înscris la Colegiul Național de Muzică „George Enescu” din București. De atunci am început să fac serios muzică.
Ce înseamnă muzica pentru tine?
Voi da încă un răspuns clișeic. Este stilul meu de viață. Nu îmi pot închipui viața fără muzică și teatru. Pur și simplu mi s-ar părea inutil să mai trăiesc fără. Iubesc atât de mult ceea ce fac, încât nu pot să mă axez pe altceva.
Care a fost prima scenă pe care ai cântat?
Nu îmi aduc aminte care a fost chiar prima scenă, știu că eram mic și că am cântat cu corul la Festivalul Mamaia Copiilor, prin 2002. Eram încă dinainte în cor, dar asta e cam printre primele scene de care îmi amintesc. Prima scenă importantă și care mi-a dat „rampa către succes” a fost Centrul Vechi din București. Acolo mi-am dezvoltat și repertoriul, dar și comportamentul scenic.
Ce a însemnat pentru tine experiența de la Vocea României?
Experiența de la Vocea României a fost o șansă pe care nu cred că o primești de două ori în viață. Am trăit niște senzații incredibile, ideea de a cânta în fața țării și în fața a patru jurați pe care îi admir… a fost și multă presiune cu cât avansam în concurs, dar cred că m-a maturizat mult din punct de vedere muzical și, datorită acestui concurs, am ajuns să trăiesc din ceea ce iubesc.
Care a fost prima ta reacție când te-ai văzut pe ecran?
Cu corul am fost la multe emisiuni, îmi amintesc că nu mi se părea nimic ieșit din comun, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, pur și simplu nu mi s-a părut ceva wow. Astăzi, ce-i drept, mă uit mult mai mult la prestațiile și aparițiile mele de la televizor, dar nu pentru că aș fi egocentric. Verific orice greșeală fie în cântat, fie în vorbit și învăț ce și cum să modific în viitor.
Cine sunt artiștii care te inspiră și pe care îi apreciezi?
Mă inspiră foarte mult artiștii internaționali, recunosc. Sunt un fan gigantic Ed Sheeran (abia aștept să merg la concert), îmi place Pentatonix (trupă a capella), îl ador pe Bruno Mars, iar trupele Coldplay, Red Hot Chili Peppers și Green Day sunt preferatele mele. Ca artiști naționali, deși lista e mult mai scurtă, îi admir pe Carla’s Dreams, The Motans și pe Smiley, dar nu pentru aceleași motive ca pe cei internaționali. Pe Carla’s și The Motans îi admir pentru versuri, iar pe Smiley pentru show.
Care a fost cea mai mare provocare a ta din ultimii ani?
Facultatea. Clar. Este foarte solicitantă, dar extrem de plăcută în același timp. În momentul de față sunt în anul al treilea la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, secția actorie. Pot spune că acum e mai solicitant ca niciodată, fiind ultimul an. Datorită acestei facultăți, totuși, am reușit să mă descopăr mai mult și am trecut prin foarte multe stări. Și triste, dar și vesele.
Cât de mult contează reacția publicului pentru tine?
Eu mă hrănesc cu reacțiile publicului. Ce rost are arta dacă nu are cine să o privească și s-o judece, nu? Îmi place atenția, recunosc, ador să captez publicul. Să îi fac să părăsească locul de unde cânt cu gândul „Mamă, frate, ce tare a cântat ăla… cum îl chema? Tomy… Ueizbuci?”. Totodată, îmi place să transmit și un mesaj când cânt. Tind să cred că sunt unul dintre artiștii sinceri. Spun verde în față ce gândesc, iar piesele reprezintă gândurile respective. Ador și interacțiunea cu publicul. Să îi fac să râdă, să se simtă confortabil și să plece cu ideea că a cântat un prieten de-al lor. Îmi doresc să fiu memorabil. De-asta feedback-ul publicului este super important pentru mine pentru că ei văd unele lucruri pe care eu nu aș putea să le văd la mine. Iau în considerare fiecare părere bună și rea. Mai mult pe cele rele, recunosc, dar le apreciez enorm pe cele bune.
Crezi că în timp succesul te va schimba?
Eu îmi doresc să mă schimbe în bine. Nu știu când și cum se va întâmpla asta, dar tind să cred că mă va schimba. Sunt oameni care spun că am devenit arogant, alții care spun că sunt prea modest… nu știu ce să cred, sincer. Reacționez la energia pe care mi-o transmite cineva. Dacă îmi transmite un vibe bun, sunt un nebun fără papion. Mi-l pun doar dacă primesc un vibe negativ din partea persoanei cu care vorbesc. Cel mai mult îmi place să fiu sincer cu mine (mai ales) și cu ceilalți. Dacă sinceritatea din momentul respectiv îmi dă un aer mai „arogant”, nu e cu intenție și chiar nu am motive să fiu arogant. Sunt mult mai autocritic și autoironic decât par.
Citește în continuare Young Designers: Smaranda Buc.