În această săptămână vrem să vă facem cunoștință cu încă un artist tănâr, Flavia Hojda, care ne prezintă magia din actorie, lucrul cu sufletul actorului pentru a crea sufletul unui personaj. Actrița ne aduce aminte că avem nevoie de teatru mai mult decât ca divertisment sau ca o modalitate de a petrece timpul liber, pentru că teatrul pune în fața privitorului o oglindă de care avem cu toții nevoie.
Cine este Flavia Hojda?
„I am a warrior of love.” (Este un vers dintr-un cântec despre care am simţit că mă reprezintă: Warrior, Aurora.)
Când ţi-ai descoperit talentul şi când ai intrat în lumea teatrului/cinematografiei?
Am descoperit pasiunea pentru actorie odată cu repetiţiile pentru Selfie, filmul Cristinei Iacob, imediat ce am terminat liceul. Tot atunci am intrat în lumea cinematografiei. Lumea teatrului am descoperit-o puţin mai târziu, odată cu admiterea la facultate.
Ce reprezintă actoria pentru tine?
Înseamnă a lucra cu sufletul omenesc. E ceva magic în asta, să lucrezi cu sufletul, e un joc: să recreezi în diferite forme, bucată cu bucată, sufletul unui personaj, folosindu-te de experienţele tale, de trăirile tale, de fricile tale, de simţuri, de copilul din tine. Este ceea ce mă face să fiu mult mai atentă la oameni, la mine, la ceea ce mi se intamplă. O formă de libertate, de a îţi da voie să fii vulnerabil şi fragil; a spune povestea unui om descoperind ce se ascunde în spatele vorbelor şi aparenţelor.
Care a fost primul tău rol?
Primul meu rol a fost la grădiniţă, într-o scenetă-musical de Crăciun, în limba italiană. O jucam pe Sfanta Maria. Tot ce îmi aduc aminte este o frântură de cântecel „ninana ninana Il Bambino dorme gia”, cu care mă tot îngânau ai mei prin casă. Dar primul rol adevărat a fost cel al Anei din Selfie.
Ce îţi place mai mult, teatru sau film? Cu ce este diferit unul de celălalt?
Este o întrebare la care nu pot să îţi răspund, îmi place foarte mult filmul, teatrul mă atrage le fel de tare. Diferenţe sunt destul de multe, dar actoria, în esenţa ei, este aceeaşi. La film, orice nesiguranţă sau ezitare este percepută de cameră, trebuie să fie totul extrem de sincer, de natural, subtil. Spectatorul, deşi despărţit de spaţiu şi timp de momentul în care joci, prin intermediul camerei este extrem de aproape. Se filmează pe fragmente, fără a urma un curs logic al acţiunii, de multe ori un fragment poate fi chiar mijlocul unei scene. Pe când, la teatru, acţiunea curge în ordinea firească. Există o distanţă de câţiva metri între spectator şi actor, totul devine mult mai amplu, iar publicul e cu tine, acolo, îi simţi respiraţia.
Comic sau tragic?
Comic şi tragic.
Atunci când sunt pe scenă…
Simt că mă arunc în gol şi învăţ să zbor, câteodată cad, dar mă prind eu până la urmă cum e cu zborul şi încep să plutesc.
Cel mai greu este…
Să îţi păstrezi visul, să regăseşti busola atunci când îţi pierzi încrederea.
Ce actori te inspiră cel mai mult?
Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Peter O’Toole, Marlon Brando, Tom Hanks, James Stewart, Johnny Depp, Katharine Hepburn, Audrey Hepburn, Emma Stone, Judi Dench, Helena Bonham Carter sunt câţiva dintre actorii care mă inspiră.
Ţi-ar plăcea să joci pe scenă cu…
Pavel Ulici.
De ce ar trebui să meargă oamenii la teatru?
Trebuie să vezi multe spectacole şi să le găseşti pe acelea care îţi vorbesc. Pentru că un spectacol te poate purta într-o călătorie emoţională, te trimite acasă cu zambetul pe buze, cu o lacrimă în ochi, un nod în gât, cu o întrebare sau cu un raspuns, cu o mai mare înţelegere a lumii, a omului, a sufletului tău care s-a deschis şi o luminiţă s-a aprins poate acolo undeva. Pentru că avem nevoie să ne privim în „oglindă”, iar teatrul o plasează în faţa noastră. Şi pentru că avem nevoie să visăm.
