Natacha Kudritskaya a pășit pentru prima dată în lumea muzicii clasice ca elevă a Școlii de Muzică Lysenko din Kiev, unde și-a finalizat pregătirea la vârsta de șaptesprezece ani. Și-a continuat studiile la Academia Națională de Muzică Ceaikovski, iar apoi la Conservatorul din Paris. Deși locuiește în Franța, viața ei, la fel ca a tuturor ucrainenilor, s-a schimbat pe 24 februarie 2022. Astfel, la inițiativa sa, a luat naștere Music Chain for Ukraine – o structură de ajutorare a muzicienilor ucraineni din exil. Artista ajunge pentru prima oară în România, la Iași, cu ocazia Festivalului Classix. O puteți asculta în această seară, 28 februarie, ora 19:00, în cadrul evenimentului Romantic Rendez-Vous ce va avea loc la Palatul Culturii, sala „Henri Coandă”, Iași. Concertele Classix vor fi difuzate live, prin urmare vă invităm să le urmăriți pe pagina de Facebook a festivalului sau pe pagina de Facebook a revistei FPM.
Cum a fost să crești într-o familie muzicală?
În fiecare seară, tatăl meu își purta fracul, o cămașă albă perfect călcată, un papion și dispărea pentru toată noaptea.
A început să mă ia cu el odată ce crescusem puțin și aveam mai puține șanse de a mă pierde prin labirinturile subterane în care își petreceau serile muzicienii orchestrei de operă. După lungi treceri prin coridoarele înguste și cufundate în penumbră, pline de tot soiul de instrumente care se încălzeau, ajungeam în vestiar. Unde fiecare avea propriul său dulap, iar tatăl meu își scotea fagotul ca să-l curețe, ca să-i aleagă ancia potrivită, să-și încerce anumite abilități… înainte de a începe un joc de șah.
Într-o sală de operă, orchestra cântă dedesubt, practic nu se vede. Ei numesc acel loc Yama (fosa orchestrei). În timpul reprezentației, unii dintre soliști treceau practic prin orchestră exact în clipa dinaintea solo-ului lor, interpretând și apoi ieșind discret, înconjurați de comentarii încurajatoare din partea bieților instrumentiști din secțiunea de coarde, care nu puteau părăsi Yama până la sfârșitul reprezentației.
În același timp, mama mea cânta în cor, deasupra, iar în fiecare seară cu reprezentație îmi amintesc cum eram înconjurată de aceste rochii enorme de bal, de evantaie și de un amestec de parfumuri, în mijlocul unui joc de-a machiajul generalizat…
Puteam să aleg să merg în sală, la ultimul balcon, sau să îmi găsesc locul în primul rând (ca să văd orchestra mai bine), dar uneori preferam să stau în Yama sau să pierd vremea cu cei mai mișto tipi: suflătorii și percuționiștii care, între solo-uri, jucau șah într-un nor de fum… Adoram să mă aflu în această harababură muzicală.
Ce îți amintești de când ai început să înveți să cânți la pian?
Cele mai bune amintiri pe care le am din începuturile mele dificile în acest domeniu sunt cu feluritele moduri în care scăpam de cele 4 ore obligatorii de pian pe zi. Deci când Baboulia mea (bunica) avea grijă de mine, înregistram câteva piese, game sau exerciții cu magnetofonul meu Phillips. Iar apoi puneam caseta din nou și din nou, iar eu știam că ea asculta din spatele ușii, dar fără a avea ureche muzicală, nu își dădea seama de diferență, iar eu mă puteam juca în liniște cu păpușile sau orice altceva.
Cum a contribuit contactul cu alte culturi la dezvoltarea expresiei tale artistice?
Mă simt foarte norocoasă că am putut să îmbrățișez cultura altor țări și modul lor de a face muzică.
În Kiev, procesul de predare a muzicii era destul de intens și a constituit o bază minunată pentru pornire, iar apoi am zburat pe ici pe colo, cu idei mai precise despre ceea ce căutam.
În Franța am descoperit o cu totul altă abordare a instrumentului și am învățat să încep să apreciez respectul enorm pe care ei îl au pentru ediții cu autograful compozitorului. Am început să abordez muzica barocă prin intermediul instrumentelor pentru care a fost scrisă, am învățat notația ei specifică și am descoperit interpretări uluitoare ale acestei muzici.
De asemenea, mai apoi, am fost foarte norocoasă să o întâlnesc pe Leonskaja în Viena, pe Leon Fleisher în Paris, pe Ferenc Rados în Budapesta, pe Claudio Martinez Menher în Santander, iar fiecare dintre acei giganți au încerca mereu să îmi transfere și să împărtășească o cantitate cât mai condensată a cunoștințelor lor. Este un proces foarte intens, dar necesită timp pentru ca toate acele idei să se cristalizeze într-o frescă uriașă și mai ales să ți le asumi pe toate.
Ulterior, consider că am învățat cel mai mult în compania colegilor mei specializați în muzica de cameră – instrumente diferite reprezentând dificultăți diferite și facilități diferite. Lucruri pe care le analizăm și le îmbunătățim în muzică, împreună. Iar împărtășirea acestui proces de creație muzicală este experiența umană care ne îmbogățește cel mai mult.
Cum s-a schimbat viața ta cotidiană în ultimul an?
S-a schimbat dimineața devreme pe 24 februarie. Și nimic nu mai e la fel de atunci.
Trăim într-o tensiune permanentă și suntem constant îngrijorați pentru cei dragi. E dureroasă nebunia asta… întrebându-ne același lucru în fiecare zi: se poate termina? Nu am mai dormit de atunci și au fost luni în care nu am mâncat corect. Locuind în Marseille, în fața mării, nu mi-am permis să merg la plajă sau la o terasă, ca să beau ceva… am simțit că era ca și cum ar fi fost interzis. Mai devreme vorbeam la plural pentru că sunt sigură că toți ucrainenii simt la fel. Nu puteam îndrăzni să ducem o viață normală, simțindu-ne atât de profund legați de semenii noștri de acolo.
Iar apoi, puțin câte puțin, am înțeles că această pedeapsă nu prea e productivă. Copii au nevoie de mine acolo, prezentă, nu stând mereu cu ochii la telefon, citind știri constant. Am hotărât de asemenea să acționez și am creat o structură de ajutorare a muzicienilor ucraineni din exil. Am numit-o Music Chain for Ukraine. Pentru că leagă mulți profesioniști care ajută aceeași cauză. Am organizat concerte, o academie pentru tineri muzicieni și mai recent un cor feminin de refugiați.
Toate acestea aduc puțin sens în viața mea. Am sentimentul că toți ucrainenii sunt mobilizați ca să se opună acestei barbarii. Iar Umanitatea e cea mai puternică armă pe care o avem împotriva ei.
Ce rol are arta și în special muzica în timpuri de restriște, nesiguranță și durere sufletească?
Muzica este, desigur, limbajul universal. Niciodată nu mi-a fost teamă de singurătate fiindcă din moment ce știu să cânt la acest instrument, nu sunt niciodată însingurată. Aș spune chiar că nu reușesc să fiu suficient de însingurată.
Muzica este mereu acolo, un companion credincios. Ne ajută să trecem de momentele de nesiguranță. Uneori evadând din această realitate dezaxată, înspre o altă dimensiune. Dar și prin intermediul rezistenței prin muzică, aducând repertoriul, arta, cultura pe scenă, către public. Făcând vocea Ucrainei să rezoneze. Pentru că exact asta crede dușmanul nostru că poate reuși – să ne reducă la tăcere, iar apoi să ne anihileze.
În cazul nostru, frontul cultural este la fel de important ca frontul propriu zis.
Cum te simți legat de călătoria la Iași, în România, și de reprezentația în cadrul Festivalului Classix?
Trebuie să spun că după ce am verificat exact unde este Iașiul, inima a început să-mi bată foarte tare. Mă mișcă incredibil de tare să fiu atât de aproape de Ucraina. Dacă nu erau copiii mei, cu siguranță m-aș fi întors în Ucraina cu mult timp în urmă. Dar mă simt responsabilă, iar „Mami” nu poate să facă orice vrea, odată ce a decis să fie mamă.
Mă simt foarte onorată să fac parte din acest eveniment, alături de câțiva noi prieteni din ansamblul Esbjerg, și sunt de asemenea foarte entuziasmată să descopăr România pentru prima oară!
Când vine vorba de muzica clasică, ce rol joacă spațiul și publicul în experiența pe care o ai pe scenă?
Noi facem concertele alături de public. Simt cu siguranță dacă există o conexiune între noi sau dacă magia lipsește de la rendez-vous.
În timpul pandemiei de Covid, toate concertele prin online mi s-au părut cel mai cumplit nonsens. Au fost un strigăt de supraviețuire, dar fără îndoială că sunt un model în care nu cred. Este ca și cum ai țipa în adâncul unui vis, fără ca nimeni să reacționeze la coșmarul tău. Concertele sunt momente de meditație colectivă, de conexiune profundă. Și împărtășirea muzicii este cea mai intensă experiență umană din punctul meu de vedere.
Citește în continuare Programul concertelor Classix Festival 2023.
