Irina Sârbu este una dintre cele mai apreciate voci ale jazz-ului românesc, cunoscută pentru versatilitatea și sinceritatea interpretărilor sale. În acest interviu, artista vorbește despre întâlnirile esențiale care i-au marcat cariera, despre libertatea și vulnerabilitatea interpretării live și despre importanța autenticității și conexiunii cu publicul.
Irina, spune-ne câteva cuvinte despre tine. A fost muzica întotdeauna o parte importantă din viața ta
Da! A fost mereu cea mai importantă parte din viața mea și efectiv nu m-aș vedea făcând altceva decât muzica. Am început studiul pianului la vârsta de 5 ani și de atunci nu m-am mai oprit. Am crescut înconjurată de muzică clasică – mama mea a fost profesoară de vioară și muzicolog iar sora mea cântă la vioară. Când eram mici mama ne ducea la Operă, la Sala Radio, la Ateneu și ne lua cu ea la tot felul de Festivaluri în toată țara…era minunat! Am ascultat multă muzică bună și am cunoscut mulți artiști pe această cale.
Când ți-ai dat seama că ești menită pentru „lucruri mărețe” în lumea jazz-ului? Cine sau ce a inspirat această revelație?
Am descoperit jazz-ul în liceu. Eram colegă de clasă cu Andrei Tudor și el, fiind la rândul lui îndrăgostit de această muzică, mi-a dat să ascult tot felul de casete și cd-uri cu artiști importanți de jazz și muzică de film. Am hotărât să începem să cântăm în duo, voce și pian. Lucrurile mergeau foarte bine. În anul 2004 am primit împreună „Premiul pentru debut” la Gala Premiilor Jazz de la Sala Radio. A fost o prima confirmare importantă pentru amândoi. Am început să cântăm la tot felul de evenimente, prin cluburi de jazz, la emisiuni radio, tv și la festivaluri. Anii aceia au fost foarte frumoși. Apoi, am dat admitere la UNATC și am intrat la secția Actorie. Însă nu am renunțat nicio clipă la muzică, era mereu cu mine, peste tot, mă urmărea în toate proiectele. În anii facultății am cunoscut-o pe Anca Parghel. Atunci s-a schimbat totul. Cred că este atât de important să găsești profesorul potrivit la timpul potrivit. Am fost foarte norocoasă! Anca m-a învățat tot ce știe, atât cât a avut timp în întalnirile pe care le-am avut la București. Locuia la Bruxelles și nu venea foarte des în țară, dar atunci când venea nu exista să nu ne întâlnim! Am și acum casetele audio cu înregistrări de la orele pe care le făceam cu ea. Aveam mereu reportofonul la mine ca nu cumva să uit ceva din ce îmi preda. Imi dădea încredere în mine și mă punea în tot felul de situații. Nu numai pe mine, ci și pe ceilalti cu care lucra. Mergeam in grup la concertele ei și mai invita pe câte unul altul să i se alăture pe scenă. Uneori era o surpriză și pentru noi! Pur și simplu ne punea în situația de a cânta pe scenă cu trupa ei și asta era cea mai bună lecție pe care o puteam primi. Îmi amintesc ce emoții aveam! Am început apoi să cânt cu fii ei – Ciprian si Tudor Parghel – și cu pianistul Puiu Pascu. Au trecut de atunci 23 de ani și încă formăm o echipă!
Cum alegi piesele care îți compun repertoriul?
La început alegeam melodiile care îmi plăceau cel mai mult, care mă ajutau să spun o poveste. Standarde cunoscute de jazz, bossa nova, samba sau blues. A urmat etnojazz, folclor si muzică românească interbelică. Apoi, inspirată de artistul meu preferat – Bobby McFerrin – am început să cânt muzică clasică instrumentală cu vocea, desigur într-o maniera jazzy – Bach, Boccherini, Albinoni…Apoi piese de virtuozitate din repertoriul românesc cum ar fi Hora Staccato, Hora Martisorului, Calusarii sau Ciocarlia.
Am început să colaborez mult cu orchestre simfonice și cu Big Band-ul Radio România. Încet încet, am început să scriu propria muzică și așa s-a născut ultimul album pe care l-am înregistrat în 2023 – At The End Of July – un album care mă reprezintă 100%, cu 10 piese compuse de mine din exepriențele mele de viață, 10 povești foarte personale în aranjamentele pianistului Sorin Zlat. Și…să vedem ce mai urmează. Pe lângă toate astea am pus, împreună cu mama mea, bazele unui proiect educativ pentru copii – Clasic e Fantastic – care a ajuns la a 13-a stagiune. Spectacolele și concertele se desfășoară la Teatrul Odeon și la Ateneul Român. Suntem foarte bucuroși că sălile sunt mereu pline de pitici care vor să afle „Copilăria marilor muzicieni” și secretele muzicii clasice.
Care sunt unele dintre melodiile tale preferate de interpretat? Care sunt cele mai greu de cântat (fie emoțional, fie din punct de vedere tehnic)?
Din punct de vedere tehnic cele de virtuzitate mi se par cele mai grele. Dar îmi și plac cel mai mult și prind extraordinar la public! Emotional…aș zice ca depinde de perioada vietții sau de situația în care mă aflu în momentul interpretării. Adică dacă sunt fericită și am chef de viață, îmi place să cânt piese vesele, fast swing, samba dar când sunt mai tristă aleg balade sau bossa nova. Piesele mele preferate s-au schimbat în timp. Dacă la început eram speriată si nesigură cum cred că este și normal să fii la început de drum, acum, cu trecerea anilor și cu experiența acumulată sunt mult mai relexată și mă bucur cu totul altfel de o melodie si de mesajul pe care il transmite.
Când abordezi o piesă din istoria jazzului, faci research, asculți felul în care au abordat-o alții, în ce măsură încerci să aduci propria ta interpretare?
Da da! Fac asta si imi place la nebunie procesul. Când învățam piese braziliene în portugheză aveam obsesia să ascult interpretarea mai multor artiști și să aleg pronunția care mi se părea că se potrivește cel mai bine cu ce vreau să exprim eu. Dar nu încerc să imit pe nimeni, încerc să fiu eu însămi și să aduc propria personalitate și propria poveste în fiecare piesă pe care o interpretez. Însă, inevitabil, mai iese la iveală câte o frază de la Ella Fitzgerald, de la Chet Baker, de la Anca Parghel sau de la alți artiști pe care i-am ascultat foarte mult și de la care am preluat diferite idei sau tehnici de improvizație.
De ce ai nevoie, din prisma calităților vocale și personale, ca să fii interpret de jazz?
„Be a storyteller”! Asta spun americanii și asta mi-a spus și mie cineva acum mulți ani de zile. Cred că este foarte adevărat! Și timbrul vocii contează, și ce transmiți ca emoție, ca stare…cred că jazz-ul este o muzică de stare, de moment și de conexiune profundă în primul rând a ta cu tine și apoi a ta cu cei cu care cânți pe scenă. Și de încredere că ei te susțin, te ascultă, te simt, te înțeleg și te ajută să te exprimi. Jazz-ul, față de alte genuri muzicale, se naște pe loc, și nu se mai poate reface a doua oară la fel niciodată. Am fost pusă în situația de a face playback pe un solo de-al meu de scat….a fost groaznic.
Care crezi că este cea mai atractivă calitate a vocii tale?
Cred că faptul că este versatilă și cât se poate de sinceră. De la început mi s-a părut ușor să cânt natural și cât mai apropiat de felul meu de a vorbi. Și mai cred că am o voce copilaroasă dar asta îmi place.
Să cânți într-un studio și să cânți pe scenă în fața unui public sunt cu siguranță experiențe cu provocări și trăiri diferite. Care este cea mai mare diferență? Ce emoții îți aduce o interpretare live?
În studio poți să reiei de 100 de ori dacă ai greșit sau dacă nu îți place cum ai cântat. Poți să amâni înregistrarea dacă ești obosit, răcit, n-ai chef sau stare sau dacă vocea nu merge așa cum îți dorești. In live nu există așa ceva. Ai one shot! Răcit, obosit, trist sau emoționat, la ora menționată pe afiș trebuie să dai tot ce ai mai bun pentru public pentru că, până la urmă, pentru ei cântam, pentru ei ne urcam pe scenă. Te aduni, te bucuri de proces, „pornești motorul” și lași să se întâmple magia!
Care sunt cele mai importante sfaturi pe care le-ai primit și cum te-au ajutat în evoluția ta?
De câte ori sunt întrebată asta menționez sfatul pe care l-am primit mereu de la Anca Parghel: „Vezi-ți de treaba ta!”. Asta însemnând ocupă-te de propria evoluție, și încearcă să devii cea mai bună variantă a ta. Nu încerca să convingi pe nimeni de valoarea ta. Lumea oricum va avea tot felul de păreri și comentarii. Daca tu crezi în tine și în arta ta concentrează-te pe asta, fii autentic și atunci lumea te va aprecia, respecta si îndrăgi! Apoi să respect muzica, colegii de scenă și publicul.
În ce moduri ți-a transformat jazz-ul viața?
În cel mai frumos mod posibil! M-a ajutat să fiu deschisă, jucăușă, liberă și să mă bucur de fiecare moment! M-a ajutat să mă exprim, să am curaj, să mă vindec, să mă distrez, să experimentez, să mă conectez cu oameni faini și să evoluez.
Citește mai departe și Pieter Mulier ar putea fi directorul de creație al Versace
