Gabriela Atanasov nu doar trăiește în frumos, ci îl creează prin brandul său, Sweet Paprika, și îl transformă mai apoi în poveste. Într-o lume grăbită, în care de multe ori ne scapă detaliile, ea își păstrează nealterată pasiunea pentru estetic, rafinament, efervescență și spectacol. În spațiul online o recunoști imediat: o prezență elegantă, ce respiră parfum de epoci trecute și o autenticitate rară. Am stat de vorbă cu ea despre carieră, stil și dragostea ei constantă pentru muzică, haine și frumos.
Text scris de: Gianina Corondan
Spune-ne despre trecutul tău, dar numai în legătură cu frumosul, pentru că tu ești o avidă de frumos.
Am făcut în copilărie pictură doi ani, am făcut pictură de icoane, am făcut dansuri, dar niciodată n-am făcut nimic de performanță. Am făcut dans de societate, mergeam la pian. Făceam cursurile cu o profesoară de la Conservator chiar în clădirea Conservatorului, pentru că era vis-a-vis de școala mea. Să-ți mai spun de frumos, când intra cineva la noi în casă, mereu îl puneam să-mi deseneze ceva și mereu analizam cum desenează.
Probabil este un talent moștenit de la tatăl meu, care a făcut 8 ani de pictură și a făcut arhitectură. Nu mă pot lăuda neapărat că mă trag dintr-o linie de mari muzicieni și mari artiști. Dar ce vezi acasă, se imprimă. Și cred că te naști cu o predispoziție pentru ceva anume, iar misiunea unui părinte este pur și simplu să ofere toate variantele astea în fața unui copil și el să descopere, să aleagă ce i se potrivește și ce este important pentru el.
Cum a început povestea brandului Sweet Paprika și ce te-a inspirat să-l creezi?
Foarte multă lume crede că eu am studii de design, nu am absolut niciun studiu în acest domeniu. Am făcut doar desen în viața mea, acei doi ani. În anul întâi de facultate, mi s-a spus la un moment dat că nu e de ajuns să știi relații publice, trebuie să ai un domeniu pe care să îl practici. Și țin minte anxietatea și angoasa că am zis: „Cum să mă mai duc eu la încă o facultate, cum fac eu față?” Și îmi plăcea zona de styling, de modă.
Pentru mine era o joacă începută prin liceu să mă duc prin magazinele second hand, pentru că atât ne permiteam în momentul acela, să cumpărăm lucruri foarte ieftine și să le stilizăm. Încă nu era intrată zona de mass-market în România, în care să-ți poți găsi tot felul de produse diferite și atunci trebuia să improvizezi. Când îți lipsește ceva, cred că trebuie să-ți fabrici. Cred că de acolo a venit și nevoia de a crea brandul vestimentar Sweet Paprika.
Și când ai conștientizat frumosul?
Am fost un privitor. Cred că am fost un om care a studiat mult. Am consumat mult frumos, am consumat mult frumos în film vechi, încă din copilărie. Țin minte detalii complete la cadre, la culorile folosite, la costumele actrițelor. Am și crescut într-un mediu, în Chișinău, care era dominat de niște femei superbe, de femei care nu ieșeau fără să fie perfect gătite.
Cred că în Chișinău în continuare femeile sunt extrem de elegante în orice moment. E un glamour rusesc amestecat cu ceea ce a venit din vest și eu am fost fix în momentul în care începuse acest import din vest în anii 90. Când mă simt complet deznădăjduită și nu îmi mai place lumea exterioară și estetica asta a urâtului, care oricum e peste tot la noi, mă uit la un film vechi. Și când zic vechi, mă refer la filme mute, cum sunt Fritz Lang, Metropolis, le-am luat pe toate la rând. Mi se pare că mă hrănesc și mă ajută să evadez din cotidian.
Ai avut un model anume? Mama ta, profesoare, actrițe?
Republica Moldova a avut un mare icon care a dispărut foarte devreme, este vorba despre Doina Aldea Teodorović. Am fost fascinată de imaginea ei, obișnuiam să mă uit la videouri cu ea din arhivă. Iar acum, ca adult, realizez că a fost un fashion icon care poate nu și-a primit toți laurii, pentru că nu era condiția de acum de a fi instagramabil și să fie un cult al personalității atât de dezvoltat.
Dar femeia a fost ceva sublim. Țin minte momentele când ea apărea la televizor din arhive video, pentru că într-adevăr acolo a fost un sfârșit tragic, a fost un accident, a fost ceva cumplit. Mai târziu, primul cântec pe care eu l-am înregistrat în studio doar cu vocea mea a fost un cântec de-al ei, „Răsai”, și cu el am participat la 12 ani la un festival.
Cum ți-ai definit tu propriul stil pe care lumea îl aplaudă?
Sunt și zodia rac, trăiesc mult în trecut. Merg mult în spate. Pentru orice pas în față, eu mai întâi trebuie să mă uit mult în spate să analizez. La un moment dat, am vorbit chiar cu un prieten care a terminat Politehnica și i-am zis: „Știi, eu cred că viitorul e un trecut de fapt.” Nu e nicio diferență între viitor și trecut.
Pentru că altfel nu-mi explic nevoia asta a tuturor de a reinventa trecutul, uite, în modă, în muzică și inclusiv ce fac eu acum cu Balmaschie, cu Revoluția franceză a secolului XVII-XVIII. Am o dragoste pentru asta încă de acum trei ani, de când am construit primul corset.
În tot ce creezi, fie în modă, fie online, urmezi un personaj anume sau te lași ghidată de instinct?
Dacă ar fi fost să studiez de fapt moda, aș fi ales să studiez costumul pentru teatru. Pentru mine, teatrul în general este, cred, o iubire încă neîmplinită. Adică eu încă mă gândesc că aș vrea să dau fie la regie, fie la actorie, oricum ceva în zona asta. Tatăl meu a făcut regie-film și am crescut în jurul meu cu mulți oameni de spectacol, mulți actori. Chiar lucrez cu un regizor, cu verișorul meu, care a terminat și el regie-film și n-am cum să nu mă bag în tot. Inclusiv în partea asta de reclame.
Care este stilul tău vestimentar?
Este teatral. Pentru că așa consider și în hainele pe care le vând. Este un spectacol. Nu-mi plac hainele basic, uniform, beige. Pot să stilizez și niște haine normale, dar trebuie să vin eu cu un film anume, un accesoriu măcar. Dar stilul e definit prin ce îi oferi tu acelei haine. Nu invers. Nu cred că haina îl face pe om. Am văzut inclusiv hainele mele pe cineva care nu le simțea. Nu simți, nu arăți bine. Știu ce înseamnă să pui o haină pe tine și să nu te simți confortabil în ea. Nu poți cumpăra eleganța și stilul.
Cum te-ai apucat tu de design vestimentar? Când ai creat prima rochie?
În primul rând, am trecut printr-o dramă. Mă despărțisem de actualul meu soț, atunci iubit, și tristețea este un moment foarte bun pentru creație. Primele schițe le-am făcut pe plajă într-un carnețel. Mi-am gândit eu rochiile. M-am dus la croitorul care îmi transforma hainele din second hand. Nici acum nu știu să fac un tipar, eu nu știu să cos un nasture, recunosc. Sunt un om care gândește imaginea, știu cum trebuie să arate în definitiv video-ul de prezentare al produsului pe internet și știu să vând produsul, să-l pun în context, în spectacol, dar partea tehnică nu o fac eu, ci croitorii.
Asta se întâmpla în anul doi de facultate. Eu aveam deja un orgoliu foarte mare și nu mai voiam să le cer bani părinților, voiam eu să mă descurc singură în București. Și, practic, am vândut prima rochie de pe mine. Cred că o purtam când eram la coafor și doamna de lângă mine a zis că vrea două rochii la fel. M-am dus la ea la birou să îi iau măsurile. Era o rochie inspirată de anii 50, era plină de flori. În momentul respectiv, m-a viralizat în mod organic acea rochie, prin toată lumea, pentru că am apărut în Vogue Spain, deoarece am purtat-o la un Fashion Week la Paris. Iar rochia e făcută dintr-un bumbac de perdele, iar materialul era cumpărat din Obor.
Eu aveam comenzi, am avut inclusiv în Australia, în Noua Zeelandă, iar eu mă duceam la doamnele din Obor și dădeam comandă, uneori așteptam și trei luni să ajungă comanda din Turcia. Deci nu știam pe atunci de furnizori, de depozitele de materiale, eu știam doar de un magazin de materiale din Bucur Obor, unde îmi făceam eu haine. Acum, 12 ani mai târziu, pot să vă spun că da, am făcut haine din perdele.
Și contentul în online mai întâi s-a referit la creațiile tale vestimentare?
Sweet Paprika, în primul rând, a venit ca nume al blogului meu și a fost dintr-o poezie scrisă la ora de engleză în liceu. „Love is sweet as paprika” era versul. De fapt, era ideea că în bucătărie și în iubire și în modă totul este despre bun gust, despre dragoste și despre pasiune. A pornit dintr-o negândire până la capăt. Și totul este să nu te oprești. Au fost mulți oameni care m-au oprit, mulți care m-au criticat, mulți care au considerat că este irelevant ceea ce fac și cred că în continuare există toți acești oameni și toate aceste forțe și gânduri și cred că în continuare nu sunt un business de succes, nu am făcut totul de dragul banilor. Cred că îmi asum într-o lună să câștig mai mult și în alta, pur și simplu, să stau pe zero, atât timp cât nu mă vând pe mine și sufletul meu.
Ce părere ai despre designerii din România? Cum îi vezi? Sunt rătăciți? Sunt chinuiți? Sunt neuniți?
N-aș spune că sunt neuniți, în ultima perioadă cred că există foarte multe evenimente care îi aduc împreună și pot acum să reamintesc de Mercedes-Benz Bucharest Fashion Week, care a fost un eveniment chiar de talie internațională, din punctul meu de vedere, în ceea ce privește calitatea creației evenimentului.
Am avut ocazia să fiu și la Milano Fashion Week și la Paris Fashion Week, nu văd nici un fel de diferență în esență. Foarte frumos totul organizat. Cred că a evoluat foarte mult designul în România. Cred că a evoluat și consumatorul pentru că a înțeles de ce costă, pentru că a înțeles diferența dintre a-ți lua o haină și a o spăla o dată și să se strice și o piesă vestimentară în care investește.
Eu vreau să consum design românesc din proprie inițiativă, cred că avem niște oameni excepționali, cred că ar trebui susținuți mult mai mult și designerii tineri. După ce mi-am făcut brandul meu, mulți oameni o perioadă credeau că nu o să accept să port haine de la alte branduri. Din contră, îmi cumpăr design românesc, susțin designerii români. Când au reduceri în showroom, mă duc, pentru că știu că o să iau un lucru care nu a intrat nici măcar în serie mică să fie produs, dar e acolo făcut cu suflet.
Citește mai departe și Keo și Alexandra Ungureanu lansează single-ul “O sută de vieți”
