S-au aliniat stelele astfel încât să dezbatem iar și să cercetăm domeniul modei și al creativității din România, de data aceasta cu Bogdan Petrice. Discutăm despre evoluția sa din primul moment în care a pus mâna pe un aparat foto și a visat să facă artă, până la campaniile, editorialele și proiectele spectaculoase pe care le creează cu branduri, celebrități și reviste de modă. Bogdan este un fotograf premiat și foarte apreciat, dar și un profesor dedicat, o sursă constantă de inspirație pentru cei pasionați de fotografia de modă.
Ai primit Romanian Fashion Award pentru cel mai bun fotograf de modă din România în 2019. Ce înseamnă pentru tine această recunoaștere?
Înseamnă foarte mult, m-am bucurat la momentul respectiv. În momentul de față, nu mai urmăresc atât de mult premiile și titlurile. Nu mă mai interesează la fel de mult cum mă interesa cândva. Mă concentrez mai mult acum pe evoluția personală și concurez cu mine. Nu sunt niciodată complet mulțumit de ce am realizat și îmi propun să mă depășesc.
Nu mai caut titlurile pentru că titlurile sunt date de alte persoane, din viziunea lor. Eu mă lupt cu mine, cu propriile mele idei și standarde, nu cu recunoașterile externe. Lupta cu tine însuți este cea mai grea, dar consider că este cea mai importantă și mai provocatoare luptă pe care o pot avea.
Cred că de mici avem o luptă cu noi și vrem să devenim, să demonstrăm, să ne perfecționăm. Când te-ai luptat prima oară cu propria ta viziune de fotograf?
Cred că lupta cu propria viziune a început în copilărie. Când eram mic, primeam multe laude pentru desenele mele și mă hrăneam cu aprecierile acelea. Voiam să fac din ce în ce mai multe desene pentru a fi tot mai aplaudat. Îmi doream ca desenele mele să fie cât mai realiste posibil. Cu cât părea mai fotografică imaginea, cu atât mai reușită o consideram. Asta credeam în acea perioadă.
Cu timpul, am realizat că dura foarte multe ore să completez un desen, iar eu voiam să fiu apreciat zilnic, nu doar o dată pe săptămână. Așa că am început să fotografiez, pentru că puteam aduce acasă o fotografie nouă în fiecare zi și să primesc aprecieri de la părinți, familie și prieteni.
Ce vârstă aveai când ai pus prima dată mâna pe aparatul foto?
Cred că aveam 12 sau poate 13 ani când am pus prima dată mâna pe un aparat foto. E o povestioară amuzantă. Aveam un aparat mic, cum orice familie obișnuia să aibă acasă, și făceam multe fotografii cu el. Îmi doream un aparat mai mare și mai profesional, dar nu am îndrăznit niciodată să cer unul. Prima dată când am avut în mână un SLR (o cameră pe film profesională) a fost întâmplător. Am cumpărat un telefon second-hand, care s-a dovedit a fi defect. Pentru că nu am reușit să îmi recuperez banii, am mers cu tatăl meu, ca să facă dreptate. Vânzătorul a spus că are o altă ofertă pentru mine și a scos din mașină o cameră pe film. La acea vreme, nu știam despre ce cameră era vorba sau cât de valoroasă era. Avea un obiectiv imens și mi-am dorit imediat să o am. Tatăl meu era îngrijorat că nu am nevoie de o cameră, ci de un telefon, dar am insistat să păstrez camera.
Am plecat la țară cu camera respectivă și am început să fotografiez. Când am developat filmul, am aflat că aparatul era stricat și nu a ieșit nicio fotografie. Toată lumea din sat mă știa că am venit cu o cameră mare și toți mă întrebau cum au ieșit pozele. Din păcate, nu a ieșit nimic din acea primă încercare.
Tu aveai deja o imagine clară în mintea și în sufletul tău cu privire la acele fotografii, nu?
Știam exact cum arătau fotografiile, le-am memorat. M-a supărat atât de tare faptul că era stricată camera pe care am folosit-o, încât mi-am propus să achiziționez un DSLR, o variantă digitală și funcțională. În acest timp, am început să fac desene contra cost. Până atunci, desenam doar din pasiune. Am transformat pasiunea în afacere, începând să încasez 100 de lei pentru un desen, inclusiv portrete și cadouri pentru diverse ocazii. Prietenii îmi cereau desene personalizate după fotografii, pentru zile de naștere sau alte evenimente speciale, iar eu îmi câștigam banii necesari pentru primul meu DSLR.
Cum te-ai decis să te specializezi în fotografia de modă? Visai să te afli pe podiumuri alături de personalități, să surprinzi lucruri unice și să vii cu idei creative?
Inițial, visam să fac fotografii după gustul meu și să organizez expoziții pentru a vinde acele fotografii. Acesta a fost visul original, cel de la care am pornit. Însă am înțeles mai târziu că este un drum lung și că trebuie să parcurg niște pași până acolo. Am experimentat diverse tipuri de fotografie și am descoperit că din fotografia comercială se fac bani. Așa că am ales să mă specializez în cea mai artistică ramură a fotografiei comerciale, și anume fashion.
Erai interesat de modă? Te-ai considerat vreodată un fashionist pasionat?
Absolut deloc. Chiar și în prezent, vestimentația mea este foarte simplă și de bază. De obicei port pantaloni negri sau blugi cu un tricou simplu negru.
Mă implic foarte mult și mă interesează lumea modei pentru că este o parte esențială a domeniului meu, dar nu mă interesează moda la nivel personal. Am avut o perioadă în care am încercat să fiu mai excentric în privința hainelor, dar când mă priveam în oglindă, simțeam că nu este pentru mine.
La fel cum, dacă mă pui în fața camerei de fotografiat, nu știu să stau la nicio fotografie, dar știu să ajut și să îndrum pe alții pentru a poza bine. Astfel, am înțeles că fiecare avem un rol și că al meu este să fiu în spatele camerei.
Poți să ne dai câteva exemple din ședințele foto și campaniile tale preferate? Care a fost cea mai memorabilă experiență pentru tine?
Unul dintre proiectele de care îmi aduc acum aminte este campania pentru Henry Maillardet, un brand elvețian de bijuterii, pe care am realizat-o în 2020, chiar înainte de lockdown. A fost o campanie spectaculoasă, care a implicat 10 modele nud și o poveste fascinantă.
Această campanie a fost specială pentru că a fost prima dată când un client mi-a cerut să creez un concept artistic, fără să îl intereseze aspectul comercial. Fotografiile sunt cadre largi, de grup. Deși era o campanie la bijuterii, acestea nu erau vizibile în mod explicit.
Pentru această campanie, mi s-au dat câteva cuvinte cheie, inclusiv referințe la religie, istorie și lux. Am adus diverse referințe de pe internet și am încercat să construiesc cel mai bun mood board posibil. Cu toate acestea, de fiecare dată când prezentam conceptul, mi se spunea: „Asta deja s-a făcut. Dacă îmi arăți poze, înseamnă că s-a făcut. Eu vreau ceva ce nu s-a mai făcut”. Așa că am discutat cu o prietenă, Eliana Bogdan, care este un ilustrator talentat, și am început să lucrăm la un mood board desenat, deoarece trebuia să facem ceva original, diferit de tot ce exista deja.
Un alt shooting care îmi place foarte mult și consider că mă reprezintă mai mult decât această campanie, este un shooting recent făcut în Fuerteventura, cu prietena mea, Diana, și folosind haine de la designeri români. Editorialul a fost publicat într-o ediție anterioară a Fashion Premum Magazine.
Crezi că se mai poate face ceva ce nu există?
Da, sunt convins de asta. Atât timp cât desenezi mood board-ul, înseamnă că încă nu s-a făcut ceva similar. Steve Jobs a spus ceva care mi-a rămas întipărit în minte și îmi dă curaj mereu. A spus că este dificil să inventezi ceva complet nou, dar poți să asociezi două lucruri care nu au mai fost asociate pentru a crea ceva inedit.
Cum percepi lumea vedetelor și a modei acum, după ani de experiență?
O văd mult mai firească și observ mult mai bine penibilul atunci când apare, mai ales pentru că este ușor să-i păcălești pe cei care nu au experiență în domeniu. Însă cred că arta stă în subtilități – în atenția la detalii, în compoziții bine gândite și construite, în transmiterea emoției.
Acum, lucruri pe care în trecut le consideram extravagante sau exagerate, mi se par mult mai normale. În același timp, observ și diferența între cei care sunt autentici și cei care sunt impostori.
Care este diferența dintre un shooting pentru o campanie comercială, destinată unui client, și un shooting pentru revistă?
Există o diferență semnificativă. Într-o campanie comercială, trebuie să existe o strategie de vânzare. Trebuie să iei în considerare publicul țintă și să te adresezi acestuia. Dacă nu reușești să atragi publicul potrivit, poți să faci cel mai reușit shooting posibil, care să fie demn de expoziții și să fie apreciat, dar care să nu genereze vânzări. Ce am învățat în timp este că atunci când fac o campanie comercială, nu este vorba despre ce îmi place mie personal, ci despre ce îi place publicului țintă al acelui brand.
Pe de altă parte, când faci un shooting pentru o revistă, ai libertate totală. Acolo nu mai depinzi de cerințele comerciale și poți să te exprimi creativ.
Povestești în interviurile tale că talentul nu este de ajuns și că ai nevoie de pasiune pentru a avea succes. Ce înseamnă pentru tine să ai pasiune în această meserie?
Eu fac fotografie și atunci când am proiecte și când nu am. Mă dedic fotografiei non-stop, editez non-stop, asta e toată viața mea. Lucrez 14 ore pe zi sau aș spune că îmi fac pasiunea timp de 14 ore pe zi. Cred că trebuie să muncești extrem de mult.
Mi-am educat simțul estetic în timp, prin muncă. Consider că gustul estetic se poate educa și dezvolta în timp, în funcție de cât de mult te dedici și investești în acea direcție. Dacă petreci zilnic 10, 12, 13 sau 14 ore, timp de 10 ani, cu siguranță o să devii bun în domeniul respectiv.
Munca de fotograf are două părți principale, una de creație și de energie flamboiantă și una de stat la monitor, adică ziua de set și ziua de edit. Pe care o preferi?
Prefer ziua de set. Multă lume nu știe cât de intensă poate fi o zi pe set. De exemplu, în cazul campaniei pentru brandul de bijuterii, despre care am vorbit, a durat 20 de ore ședința foto și 3 luni editarea. Cel mai mult am petrecut o săptămână editând o singură fotografie, tot în acea campanie. O săptămână pe fiecare fotografie. Este important de menționat că nu putem edita non-stop, pentru că la un moment dat nu mai este productiv. După șapte zile consecutive de editare, trebuie să faci măcar o zi de pauză ca să te odihnești. Dacă editarea unei campanii durează, să zicem, 10 zile, nu o să poți edita continuu timp de 10 zile, așa că e nevoie de mai mult timp.
Prin comparație, shooting-ul din Fuerteventura nu are aproape deloc edit, imaginile sunt raw și autentice. Acesta a fost 100% improvizație, iar în celălalt exemplu, shooting-ul pentru campanie a fost 100% planificat și controlat.
Ai întâlnit multe vedete de-a lungul carierei tale, unele dintre ele foarte cunoscute. Este dificil să lucrezi cu ele? Sunt capricioase sau se adaptează ușor?
Am avut parte de foarte multe experiențe care m-au învățat că una e coperta și alta e conținutul. De multe ori, mă așteptam ca anumite persoane publice, care se prezintă într-un anumit fel online, să fie extrem de complicate și să îmi fie greu să lucrez cu ele, dar s-au dovedit a fi foarte umane și deschise. În același timp, au existat și persoane la care a fost fix invers.
Contează foarte mult chimia dintre tine și persoana publică cu care lucrezi. În cazul unui shooting pentru revistă, cred că este important să înțeleagă că este într-un fel de rol și trebuie să intre în pielea personajului. Atunci când reușește să privească lucrurile din această perspectivă, e mult mai simplu pentru fotograf și pentru restul echipei să facă proiectul. Cred că secretul este să nu te iei prea tare în serios, să-ți permiți să experimentezi și să te joci.
Multă lume remarcă cât de bine lucrezi cu generația tânără, dar ai lucrat și cu veterani, cu oameni consacrați, care sunt niște piloni în moda românească. Cum a fost să lucrezi cu Doina Levința?
Wow! A fost spectacol. Nu m-am așteptat. Nu am mai făcut fotografii cu haine de teatru până atunci și nici nu am mai lucrat cu un designer de asemenea talie. A fost extrem de diferit. Nu semăna cu nimic din ce știam eu până la momentul respectiv, inclusiv când vine vorba de selecția fotografiilor, care s-a făcut analog. S-au printat sute de fotografii, s-au înșirat pe jos și pe pereți și așa s-a făcut selecția.
Proiectul 44 Women a fost o colaborare între Ovidiu Buta și doamna Doina Levintza. Au fost mai mulți fotografi parte din proiect, iar eu am făcut cinci zile de shooting. Am avut o expoziție spectaculoasă în Londra și vor urma niște expoziții și în România, dar nu știu dacă pot să spun mai mult de atât.
La ce visezi tu, Bogdan Petrice?
Cred că doamna Doina Levintza m-a ajutat să revin la visul original – să fac artă, să expun și să ajung să vând fotografiile în expoziții și online. Pe parcurs, m-am îndepărtat cumva de la acest vis, pentru că am intrat în viață și în viață trebuie să muncești, să te lupți, să faci. Doamna Doina mi-a dat curaj să mă gândesc din nou la acest vis și sunt hotărât să fac pași în această direcție.
Pentru asta am pus biletul la loto – ca să fac artă.
E mult idealism, multă inventivitate, multă emoție, dar trebuie să fim și pragmatici. Cum îți influențează antreprenoriatul latura artistică?
M-a interesat întotdeauna și partea de business, pentru că este esențială în zilele noastre. Ca să-ți împlinești visurile, este important să ai și resursele financiare necesare. La vârsta de 18 ani, sau chiar înainte, îmi amintesc că am urmat niște cursuri de business, antreprenoriat și vânzări. La unele eram chiar sub vârsta limită și am cerut voie să particip. După aceea, am continuat să învăț de la alți oameni cu mai multă experiență. Este foarte important să știi să îți vinzi munca și talentul.
Ce crezi că le lipsește fotografilor români, comparativ cu cei din Occident?
Poate că lipsește un accent mai mare pe producții. Aici sunt prea puține ședințe foto, cel puțin în fashion, care beneficiază de o casă de producție sau de un producător. Producătorul este magicianul care face lucrurile să se întâmple și are un rol extrem de important. În afară, fotografia este tratată cu aceeași seriozitate ca și cinematografia. La noi, nu există cultura de a plăti producție. Nu există cultura de a investi în ședințe foto. În asta constă diferența.
Cum vezi viitorul revistelor tipărite, care devin din ce în ce mai rare?
Mie mi se pare că revista printată e un lux. Cei care apreciază acest lux vor continua să fie atrași de experiența de a face parte dintr-o revistă printată și de senzația pe care o trăiești când ții revista în mână. Există o diferență semnificativă între a vedea fotografii pe social media și a răsfoi o revistă cu un design impecabil și un tipar de calitate. Chiar dacă tehnologia se dezvoltă și ajungem să stăm cu ochelari VR, revista tipărită rămâne un lux.
Avem o industrie sau un atelier?
Nu, e o industrie. O industrie destul de puternică.
Backstage sau pe scenă?
Backstage.
„Prost să fii noroc să ai” sau „merge și așa”?
Dacă astea sunt opțiunile, atunci „prost să fii noroc să ai”. Nu-mi place „merge și așa”, mi se pare că e cea mai rea gândire.
Celebrități sau oameni simpli?
Oameni simpli.
Influencers sau vedete internaționale?
Vedete internaționale.
Brand românesc sau brand străin?
Românesc.
Citește în continuare Balul de La Castel, cel mai mare eveniment filantropic din Moldova, se va desfășura sub conceptul „IMERSIV” în Palatul Culturii din Iași
