Prezentă pe scenele mai multor teatre din București și Giurgiu, Claudia Moroșanu este una dintre actrițele tinerei generații care își construiesc parcursul prin disciplină, vulnerabilitate și o relație profundă cu arta.
Formată la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj, actrița vorbește deschis despre începuturi, provocările meseriei, rolurile care au marcat-o și felul în care teatrul devine, uneori, o formă de „exorcizare” emoțională. În acest interviu, Claudia Moroșanu ne invită într-un univers în care scena nu este doar un loc de expresie, ci și un spațiu de regăsire.
Cum este artista și omul Claudia Moroșanu? Cum te ajută arta și când devine o provocare?
Artista și omul Claudia Moroșanu sunt unul și (aproape) același. Sunt două imagini care nu se suprapun perfect, dar care nu pot exista una fără cealaltă. Artista este curioasă, disciplinată, riguroasă. Omul e vulnerabil, puternic, adesea timid. Uneori se ceartă, alteori se sprijină reciproc.
Arta este întotdeauna o provocare. E ca un animal viu care te privește fix în ochi, gata să te atace sau să te urmeze. Dincolo de greutățile cauzate de sistem, mediu și oameni, arta te pune la încercare în fiecare secundă. Ea mă ajută să trăiesc desprinsă de cotidianul uneori banal, repetitiv, și să exist într-un univers mai bogat.
În care din modalitățile de exprimare artistică te regăsești cel mai bine?
Teatrul e casa mea, dar dansul e o cameră secretă unde doar eu am cheia și unde mă refugiez când am nevoie de intimitate, când vreau să mă exprim mai visceral, mai fără filtru.
Când ţi-ai descoperit talentul şi când ai intrat în lumea teatrului/cinematografiei?
Talentul s-a insinuat devreme, deși nu știam să îl numesc talent. În clasa a VII-a, la un târg de licee, am găsit un pliant pe jos pe care scria „trupă de teatru în limba engleză” și am știut că acolo vreau să merg.
Coincidență sau un semn de la univers? Nu știu, dar cu toate astea liceul a adus cu el contextul pentru a-mi dezvolta acel talent cu ”Heavenly Hell”, trupa alături de care am scris piese, am jucat în numeroase spectacole, am cutreierat România, am avut parte de nopți nedormite prin festivaluri și am crescut armonios. Fără ei, nu aș fi fost unde sunt acum.
Deși până în clasa a XII-a voiam să mă fac profesoară de engleză sau psiholog, iată că semnele nu au încetat să apară. În vara lui 2013, pe melodia lui Vaya Con Dios, „Puerto Rico”, în pași de dans, am simțit că trebuie să mă fac actriță, e imposibil să devin altceva, nu pot sta departe de scenă.
M-am încăpățânat să îmi fac și un one woman show și, într-o zi, absolut întâmplător, m-am întâlnit pe stradă cu o actriță pe care nu o cunoșteam personal, dar cu care am stat la povești de parcă ne știam de o viață – Alina Ilea. Ea a fost cea care m-a pregătit pentru facultate și, printr-o întrebare simplă, m-a făcut să descopăr că există facultate foarte bună și la Cluj. Și ce bine că există! De acolo am pornit pe un drum frumos, pe care încă mă aflu.
Cine a avut cea mai mare influență în parcursul tău artistic?
Doamna Miriam Cuibus, profesoara mea de actorie de la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj. Ea mi-a format coloana vertebrală artistică. Dânsa dorea performanță, ne trata ca pe niște atleți într-un cantonament, nu tolera mediocritatea. De la ea știu ce mare responsabilitate ai atunci când te afli pe scenă.
Țin minte că în anul II eram teribil de frustrată, nu înțelegeam de ce nu „îmi iese” rolul, de ce totul este extrem de prost… Ea a venit lângă mine și mi-a spus „Claudia, vrei să îți zic că e bine, dacă nu e bine?”. Am ales să nu mă dau bătută și, ani mai târziu, am trecut cu reziliență și prin pandemie, iar 2025 mă găsește pe scenele a numeroase teatre din București și Giurgiu, jucând în peste 15 spectacole diferite.
Ce reprezintă actoria pentru tine?
Un stil de viață. O formă de luciditate emoțională. Un realism magic în care mă transpun.
Cum progresezi ca actor? Care sunt proiectele care simți că ți-au permis cel mai mult să faci asta și să fii cu adevărat valorificat din punct de vedere artistic?
Progresez ascultând, învățând, greșind. Participarea constantă la workshopuri, repetițiile, spectacolele, întâlnirile, oamenii pe care îi observ în viața de zi cu zi – toate acestea contribuie la progres și la îmbogățirea universului meu interior.
„Teatru Vag”, regizat de Alexandru Nagy, m-a pus față în față cu fricile și nesiguranțele mele.
„Repetiția de seară”, regizat de Alexandru P. Rusu, mi-a testat rezistența la presiune și mi-a activat ludicul, punându-mă cu adevărat în valoare. Întâlnirea cu marele regizor Alexander Hausvater mi-a reamintit cât de important e să fim fanatici în această meserie.
Ce îţi place mai mult, teatru sau film? Cu ce este diferit unul de celălalt?
Teatrul e marea mea iubire și cu siguranță va rămâne așa. Filmul este încă un teren prea puțin exploatat de mine, dar am încredere că ne vom întâlni mai des în anii care urmează.
Teatrul înseamnă prezent, iar filmul eternizare. Teatrul respiră cu tine, renaște de fiecare dată, iar filmul e în situat în alt timp. Cea mai pregnantă diferență e în raportarea la public: fie schimbul de energie se întâmplă aici și acum, fie e mediat de camera de filmat.
Din postura de spectator este tentant să spunem că teatrul poate fi și o formă de terapie, dar reprezintă terapie și pentru actor? Din ce punct de vedere? Cum este în cazul tău?
Nu cred că teatrul este terapie pentru public, dar cred că e o oglindă pe care acesta o are în față și cu care este confruntat direct. Pentru actor poate fi terapie, dar nu întotdeauna. Pentru mine nu e o terapie ca la psiholog, ci mai degrabă un soi de exorcizare. Când un rol atinge o zonă personală, mă pot curăța de ceva ce nici nu știam că port cu mine.
Ce impact are scena asupra personalității tale? E o libertate să fii cine vrei sau te simți constrâns de personaj?
Fără scenă probabil aș fi fost un om trist și rigid. Recunosc că personalitatea mea a fost mult cizelată de experiența fiecărui spectacol și că fiecare rol m-a învățat ceva despre mine și m-a determinat să mă cercetez în profunzime. Sigur că pe scenă ai constrângerile personajului, ai niște limite clare impuse de text, regie etc., dar înăuntrul acelor limite e o libertate infinită, e loc de colorat și de nuanțat.
Atunci când sunt pe scenă…
…uit tot și mi-aduc aminte cine sunt.
Ţi-ar plăcea să joci pe scenă cu…
Victor Rebengiuc
Gillian Anderson
De ce ar trebui să meargă oamenii la teatru?
Pentru povești, pentru ieșirea din cotidian, pentru că doar acolo se pot uita pe gaura cheii către alte vieți.
Citește mai departe și Romanian Creative Week se desfășoară, anul acesta, sub Înaltul Patronaj al Administrației Prezidențiale
