Intrăm în lumea unei femei care își trăiește viața ca pe o continuă poveste, în care fiecare capitol reprezintă o explorare a personalității și a drumului croit prin diverse profesii și experiențe culturale. Ofelia Cozma subliniază că succesul și stilul nu se rezumă la a avea anumite obiecte sau la urmarea tendințelor, ci la trăirea în armonie cu propriile valori. Stilul său personal, eclectic și rafinat, reflectă o viață trăită în profunzime și cu înțelepciune. În ciuda provocărilor, Ofelia a reușit să rămână autentică, valorificând educația și experiențele trăite pentru a-și reinventa continuu viața și stilul.
Cum se caracterizează „Doamna care aduce stilul”?
Cred că sunt un om bun sau măcar nu fac rău cu intenție. Sunt o creatură destul de complicată și de frământată, asta fiindcă în permanență mi se învârt prin cap idei și „what if-uri” și aș vrea să le concretizez sau să povestesc despre toate. Sunt genul de om care se plictisește pe un culoar anume și atunci simt nevoia să schimb ceva, ca să nu schimb cu totul culoarul. Am nevoie mereu de un proiect. Leneveala este bună uneori, dar nu ca o stare permanentă. Mereu a trebuit să renunț la multe lucruri, odată cu un nou pas. Calea comodă nu mă caracterizează, dar nici nu mă mai chinuiesc. „Succesul” meu are legătură și cu greșelile, nu numai cu perseverența și hărnicia. Mereu m-am priceput la a nu lăsa la vedere munca din spate. Sunt opusul a ceea ce vedeți. Cu excepția tenacității. Am fost și sunt o plămadă sensibilă și timidă, cauză din care uneori par distantă. Altora, arogantă. De fapt, acolo este un om speriat și rănit. Mi-a lipsit tupeul, dar nu regret asta. Mă străduiesc să nu îi dezamăgesc nici pe oamenii care mă investesc cu încredere, nici pe cei care mă privesc, ascultă sau citesc.
De-a lungul vieții, ați explorat o gamă diversă de profesii, care și-au pus cu siguranță amprenta asupra dumneavoastră. Privind în urmă, care au fost anii cei mai însemnați pentru evoluția profesională și personală?
Pe plan profesional, fără nici o ezitare aș spune că anii în care am lucrat la The British School of Kuwait. Am avut colegi și studenți din toate națiile pământului, din toate culturile, religiile, rasele. Asta m-a ajutat mult să mă dezvolt, să îmi fie mai puțin greu pe planeta asta tot mai amestecată.
Pe plan personal, fiecare etapă a vieții a contat la devenirea omului care sunt azi. Ingineria m-a structurat, mi-a adăugat rigoare. În asigurări, am învățat despre vânzări. Munca în beauty salon m-a adus în zona serviciilor și am învățat mult despre management, consumuri, necesar de materiale, clienți etc. Activitatea educațională, întâi ca voluntar, urmată de cea de asistent, apoi de profesor, mi-a adus nenumărate învățături, învățăminte și deprinderi. Toate mi-au fost și îmi sunt utile în viața de acum. Să fii o rotiță într-un angrenaj uriaș, care funcționează ca un ceas elvețian, te responsabilizează enorm, dar îți și aduce satisfacții.
Cum credeți că ar fi fost viața dumneavoastră dacă ați fi rămas în România și nu ați fi ales să începeți de la zero în altă țară?
Am început de la minus, de mai jos decât zero, de fapt. Cel mai probabil că m-aș fi mutat cu munca în asigurări în București, dar n-aș mai fi trăit toate lucrurile acelea care m-au făcut să cresc pe dinăuntru. Nici nu știu ce s-ar fi ales de viața noastră de familie. În viață, totul ține de alegeri, ce alegi să faci sau să nu faci, cât alegi să faci. La cum eram pe atunci, la începutul anilor ‘90, aș încerca ipoteza succesului profesional; poate că aș fi agonisit mai multe bunuri materiale și aș fi fost la adăpost financiar la bătrânețe. Însă nu aș mai fi avut viața asta atât de plină de experiențe, trăiri, oameni și amintiri. Nu regret nici o secundă că am ales să plec. Regret doar că nu am putut să ne întoarcem mai devreme, astfel încât să fi putut să muncim aici și să nu fiu, la 53 de ani, repatriată într-o țară din care am lipsit foarte mult, singură și „neangajabilă”, fără suficiente resurse care să mă ferească de grija anilor ce vin. Pur și simplu, mentalitatea cu care ne-am modelat acolo a considerat de neacceptat pasul de a ne întoarce și de a fi asistați social, așteptând pensia de handicap și pe cea de însoțitor. Am ales să fim activi, să muncim și să plătim toate serviciile medicale, să trăim până în ultima clipă.
Cum a fost să trăiți timp de 20 de ani în Kuwait?
Kuwait a fost casa mea în anii cei mai importanți ai vieții mele de adult și de familie și mereu va rămâne în sufletul meu, aproape la paritate cu România. Este perioada din viața mea despre care aș putea vorbi la nesfârșit. Fiindcă acolo am simțit că mă valorizez. Că primesc, în schimb, apreciere. Am căpătat conștiință de sine și încredere în mine. Într-un sistem lancasterian în care nu era ușor să pătrunzi, nici să te menții, am aflat că pot. Și nu numai că pot, ci am început să fiu văzută. Acesta a fost motorul isprăvilor mele. Am căpătat încredere și au ieșit la iveală creativitatea, spiritul ludic, cel organizatoric, pragmatismul. După o perioadă lungă și greu de escaladat, îmi găsisem locul. Și echilibrul. Eram uluită de mine. Era o mirare atotcuprinzătoare, care m-a ajutat să trec prin anii cei grei. M-am putut exprima, am căpătat curaj sau, mai degrabă, am învățat să gestionez fricile. Am clădit. La mine, la căsnicia noastră, la casa noastră. Și, foarte important, am cunoscut oameni. Îi privesc acum pe rețelele sociale și mă gândesc cât de binecuvântată am fost să mi se întâmple toate lucrurile astea atunci, în anii ’95 și 2000, pe când nu exista internet, nici telefoane smart. Și cât de valoroase sunt toate astea pentru mine, ce mult a contat să călătoresc, să trăiesc acum 30 de ani, așa cum se trăiește la noi azi, cu mall și home delivery la cumpărături, cu firescul și bucuria chilipirurilor găsite în „Friday market”, cu multiculturalism. Am învățat să trăiesc simplu și, mai ales, am învățat de la colegii englezi să nu mă iau foarte în serios. Umorul și autoironia m-au salvat din multe belele și situații incomode.
Cum v-a influențat experiența de a lucra ca esteticiană privată pentru familia regală din Kuwait?
Am învățat o mulțime de lucruri, așa cum fac din orice împrejurare în care mă aduce viața. Am văzut cât de important este să ai grijă de corpul tău, iar asta le spun acum femeilor tinere: să aibă grijă de ele, să le devină rutină. Acum le ajută tinerețea, dar grija pusă de-a lungul anilor se va vedea atunci când vor avea vârsta mea. Sper să avem și noi generații de femei care la 60+ să fie așa cum vedem în Occident și ne place. Am învățat că mereu trebuie să fii updated, fiindcă mereu va apărea ceva nou, va veni din spate cineva, dacă slăbești pedala. Să rămâi în cursă.
Ce lecții importante despre stil ați învățat lucrând în apropierea unei familii regale?
Am văzut luxul extrem, la el acasă. Deși aveam și până atunci aplecarea asta artistică, mi-am dat seama cât de bine îmi face să folosesc obiecte de calitate bună în viața de zi cu zi, nu păstrez pentru musafiri sau ocazii speciale. Atunci când am fost bolnavă și mi-a trecut glonțul pe lângă ureche, am început să trăiesc mai intens, să mă bucur mai mult. Să prețuiesc. Mergeam în palatele lor și eram copleșită de luxul din ele. Le intram în dormitor, aveam acces la toate dulapurile și sertarele. Totul era exorbitant de scump și de prețios. Dar erau și destule lucruri care se aflau acolo pentru că dădeau bine ori pentru că nu puteau fi purtate de două ori în societate.. Odată am primit un costum Givenchy și mi-a spus Sheikha Maraheb că l-a îmbrăcat o dată, însă nu a primit nici un compliment, așa că mi l-a dăruit mie. Mereu îmi spunea: „Ofelia, you know how to wear things” și „Ofelia, you know how to give value to things”. Am învățat cum să integrez obiectele primite de la ele, în combinații cu obiectele pe care le aveam sau mi le puteam permite financiar. Am învățat o mulțime de lucruri și despre obiceiurile lor, despre protocol și maniere.
Stilul dumneavoastră este o demonstrație a puterii feminine. Cum credeți că ar trebui să se îmbrace femeia modernă și puternică pentru a-și manifesta succesul?
Nu cred în rețeta îmbrăcatului într-un anumit fel, pentru a obține succes. Cunosc femei care au succes în profesia lor și care sunt mentorate de stiliști și de consultanți de imagine. Copiem ceea ce ne dă sentimentul de siguranță. Când o să înțelegem că stilul este o poveste pe care o spunem, că este parte din cine suntem noi, o să îi acordăm atenția cuvenită. Câțiva pași simplu de urmat nu ne conferă stil, ci tot ce facem în acord cu noi și cu valorile noastre, cu activitățile și contextele în care ne aflăm. Nu sunt o victimă a modei. Mă interesează trendurile în măsura în care vreau să împrospătez unele ținute. Dar am și un mic „Gică contra” în mine, care opune rezistență la uniformizare, de aici nevoia de a face asocieri de texturi, printuri, accesorii, adesea atipice sau puțin previzibile. Asociez după cum simt vechi cu nou, modern cu clasic. Îmi plac hainele comode, cu tăieturi simple și grijă la detalii, chiar și la cele ascunse, port puțin spre deloc imprimeuri și prefer culorile neutre. Însă mă joc cu accesoriile, incluzând aici și încălțăminte, poșete, eșarfe, cordoane, mănuși, șosete, ochelari, nu doar cercei, broșe și alte bijuterii, obținând, astfel, combinații actuale și nenumărate. Cumpăr câte o piesă care mă amuză sau îmi creează o emoție. Mă joc. Încă de acum 20 de ani amestecam șosetele, mânușile, chiar și pantofii cu același model, dar în culori complementare. Port câte două, trei curele sau exagerez adesea cu accesorizarea, însă o fac intenționat. Când eram la școală, fiindcă mă incomodau la lucru mărgelele și brățările, am început să port multe broșe, aplicate peste tot pe pulovere sau blazere. Și poate că asta a dus, cu timpul, la imaginea asta de azi, de „Doamna care aduce stilul”. Este un stil destul de eclectic, dar poate că așa sunt și eu, cu toate Ofeliile care mă compun.
Revenind la succes, nu cred în succesul rapid ori facil, ci în cel obținut prin muncă multă, perseverență și autodisciplină. Creșterea organică s-a dovedit a fi, până acum, cea mai sănătoasă și durabilă. Iar stilul este și el tot o creștere, ce înglobează educație multă, estetică, financiară, este legat de cine suntem și de valorile noastre. Devin abrazivă atunci când stilul este superficial limitat la trei haine și două culori care „se poartă”. Aș decreta să se poarte mai mult „a fi” decât „a avea”. Dacă ar fi să dau un sfat general oamenilor, ar fi acesta: să petreacă timp să se cunoască, să se identifice, să își definească valorile. De aici încolo, lucrurile vor veni unul după altul și se vor reflecta și în stilul personal.
Ce înseamnă luxul pentru dumneavoastră?
Contrar așteptărilor, asociez luxul cu libertatea, nu neapărat cu obiecte costisitoare. Luxul, pentru mine, înseamnă să pot face cam ce îmi place, să am bani cât să nu mă gândesc la ei cu îngrijorare. Să trăiesc frumos fără să mă destabilizez. Să pot să îmi cumpăr experiențe și obiecte care nu sunt indispensabile sau utile, dar care mă bucură și îmi fac viața bună, ceea ce le face foarte necesare. Așadar, leg luxul de un stil de viață. Am o latură hedonistă destul de consistentă.
Care sunt ritualurile zilnice și obiceiurile care vă conectează cu sinele și cu valorile personale?
Nu mă mai grăbesc. Beau cafea, privind pe fereastră sau stând pe terasă, ascultând păsările. Ascult muzică. Dansez pentru mine. Ascult podcasturi. Mă opresc pe stradă și mă uit la frumuseți. Mă uit la oameni pe stradă și în tramvai. Mă uit pe ferestre, în case, încercând să-mi imaginez povestea celor care le populează. Într-un fel, fac asta și pe social media: creionez în mintea mea profilul oamenilor. Sunt prezentă. Mă țin cu toate puterile de treaba asta, să fiu prezentă în viața mea. Atunci când am o problemă, nu mă lamentez și nu mobilizez toate neamurile, ci caut soluții să o rezolv.
Ajunși la o vârstă a maturității, este clar că reușim mai bine să gestionăm opiniile celor din jur. Cât de mult ar trebui să ne pese de ceea ce spun alții despre noi?
Suntem oameni, prin urmare, ființe sociale. Să ne pese de ceilalți în măsura în care să nu derapăm în ridicol mi se pare o chestiune de bun simț. Dar să trăim pentru noi, congruent cu valorile noastre, ține de educație. Atât timp cât trăim bine pentru noi, cu noi, cât nu deranjăm sau rănim sentimentele celor din jur, nu consider că mai trebuie să explicăm sau, mai grav, să ne justificăm acțiunile (și am făcut asta mult timp). Am făcut-o până când mi-am dat seama că nimeni nu trăiește viața mea, în pielea mea și că asta este singura viață pe care o am și ar fi bine să îmi dozez energia și timpul și să le canalizez în direcții constructive și productive. Povestesc despre ce fac, cum funcționează unele lucruri pentru mine, însă nu țin deloc să fiu un corifeu care emană înțelepciune, nici să convertesc omenirea la crezurile mele.
Sunteți rezultatul multor experiențe și învățături. Cum ați reușit să rămâneți autentică?
Educația. Sunt un autodidact. Nu cred că lucrurile funcționează la fel pentru toți, fiindcă noi nu suntem la fel. Faptul că am trăit printre străini și, mai cu seamă, faptul că am trăit în multiculturalism, m-a sculptat așa, să nu mai judec oamenii (făceam asta, doar veneam de aici, unde erai mereu judecat și comparat), să fac lucrurile în felul meu, respectând, desigur, și contextele sociale și profesionale. Însă am înțeles că, atât timp cât mă țin de valorile mele morale și îmi văd de drumul meu, chiar dacă nu este el nici bătătorit, nici luminat, îmi este bine.
După o viață trăită departe de țară, ați decis să vă întoarceți în România. Cum a fost procesul de adaptare și de integrare după revenirea în țară?
Greu. Endless work. După dezrădăcinare, am tot muncit la Reînrădăcinare. Mă tem, însă, că voi rămâne o neînrădăcinată. Nu cred că mai aparțin în totalitate unui singur loc. Asta, însă, are și o latură pozitivă: îmi este mai ușor să gestionez despărțirile și plecările. Am fost suficient de realistă încât să nu am așteptări la întoarcere. Și cred că e bine să nu avem așteptări, ca să nu suferim îngrozitor. Să avem dorințe, năzuințe, să punem umărul să le aducem cât mai aproape de noi și în viața noastră. Și cam așa am învățat să trăiesc în ultimii zece ani de până acum. Mă bucur dacă se întâmplă sau împlinesc dorințe, proiecte, oameni buni, dar nu cad în depresie dacă nu se leagă lucrurile. Sunt un depresiv funcțional care se bucură la cel mai mic gest frumos. Asta mi-a adus și amărăciune și dezamăgiri și suferință, doar că, de la o vreme, nu le mai car cu mine, ci le las celor care le pricinuiesc. Nu este nimic cinic în asta, doar un optimism bine temperat, prudent. Trăiesc într-o oarecare pace și tihnă cu mine (și cu motanul maidanez Gogu), ca o mică burgheză (cred unii), ca un om mulțumit (cred eu). Mă bucur de fiecare lucru bun pe care îl aflu despre ce se face în oraș, în țară și sper să se formeze masa critică pentru a se schimba fundamental lucrurile importante ale societății. Îmi doresc să îmbătrânesc citind, scriind, pictând și ascultând muzică. Un laptop și un wi-fi bun pot face aproape toate astea, nu am nevoie de mult ca să fiu bine. Am avut ani întregi în care asociam fericirea cu absența nefericirii. Acum, dacă nu am dureri mari, dacă ai mei sunt bine, dacă nu mi-e foame, nu mi-e frig, dacă e pace, mi-e bine.
Ce v-a ajutat să vă reinventați și să mergeți mai departe de câte ori a fost nevoie?
Este un proverb, nu știu originea lui, care spune: „Când traversezi iadul, nu te opri”. Pesemne că a fost, de fiecare dată, atât de fără alternativă situația, încât disperarea mi-a dat o putere de care nu mă credeam în stare. Cred că a fost și reziliența la stres. Dacă mi-ar fi fost ușor în tinerețe, poate nu aș fi avut instrumentele să mă lupt pentru mine. Atunci când am o problemă, nu mă lamentez și nu agit toate neamurile, ci caut soluții să o rezolv. Dacă stai și nu (îți) pui întrebări, nu apare nici o soluție. Și mai fac ceva, îmi setez obiective în funcție de mine, de valorile și nevoile mele, nu ale altora. Asta mă ferește de capcana frustrărilor și a nefericirii care roade.
Aveți vreun vis pe care încă nu l-ați împlinit?
Nu am avut copii proprii. Poate că de aceea m-am simțit împlinită în sistemul educațional. Și aș zice că de aici vine și nevoia tacită de a mă înconjura de oameni mai tineri decât mine. Ca și cum aș fi acolo, gata să ajut cu o vorbă, un sfat, un imbold. Și mai am un regret, că nu am călătorit atât cât aș fi vrut.
Pasiunea pentru design și estetică v-a determinat să inițiați blogul www.askofelia.ro. Cui se adresează acest proiect și ce informații găsim aici?
Se adresează oricui vrea să afle lucruri care îmi plac, cum fac unele lucruri și funcționează pentru mine, ce am învățat și a mers, de toate. Am pus acolo niște piese de puzzle, diverse amintiri, experiențe, pățanii, oameni, locuri, sfaturi, gânduri. Poate folosește ceva, cuiva. Este ca un jurnal de povestitor. Uite că întrebarea asta, dar și întâmplările din ultimul an, care n-au fost puține, sper să mă motiveze să reiau blogul, care a cam rămas de izbeliște, de când atenția oamenilor s-a mutat către vizual, poze, filme, vlog; și tot îmi zic că „de mâine”, iar acum mă gândesc că poate e un moment bun să mă reapuc de scris acolo.
Sunteți admirată pentru stilul vestimentar, pentru piesele și accesoriile din garderobă, pentru felul în care le purtați. A fost aceasta o pasiune care v-a însoțit pe tot parcursul vieții sau ați dezvoltat-o mai mult în ultimii ani?
O, da, este o poveste de iubire de o viață. Indiferent ce am făcut, unde am fost, câți ani sau bani am avut, am iubit și iubesc moda. Bine, iubesc să am lucruri frumoase, care să spună o poveste, și în casă, nu doar pe mine. Dar chiar am abordat stilul ca pe o poveste personală. Mă văd des cu un cuplu de prieteni și el a zis deunăzi, în timp ce beam un ceai la mine: „îmi place că tu, mereu, ești ca un musafir la tine acasă”. Asta spune atât de mult despre felul meu de a fi, despre relația pe care o am cu lucrurile mele, cele pe care le port și cele cu care mă înconjur. Aș completa acest love affair legat de modă cu norocul de a fi trăit 19 ani în Kuwait, o țară cu oameni bogați, preocupați de modă, un fel de Dubai, în care moda și luxul sunt parte din viața de zi cu zi. Acolo a fost „masteratul” meu. Să pot atinge, după câteva zile de la lansarea colecției, o rochie, o poșetă, să miros un parfum, să probez un pantof, doar așa, pour plaisir… Să bântui prin souk, să văd atâtea frumuseți și culori din lumea toată… Să merg în reședințe de oameni care dețin imperii și în palate de prinți și prințese, să ating toate taftalele și brocardurile, mătăsurile și broderiile… Acolo mi-am rafinat pasiunea pe care o am dintotdeauna, mi-am versat ochiul (care vede proporții, culori, subtonuri, texturi) și am continuat să îmi educ simțul estetic. De ceva vreme, port mai mult lucruri pe care le am de mulți ani, cumpăr tot mai puțin și doar lucruri pe care le văd în contextele mele ori elemente estetice statement, cum ar fi un chimir, o broșă, un material de draperie numai bun pentru un pardesiu. Stilul personal încorporează mai multe direcții, toate congruente cu mesajele vizuale ale personalității proprii.
Aveți, la rândul dumneavoastră, modele de stil?
O ador pe Miuccia Prada. Și ador când descopăr că am avut în mod natural intuiție bună și o oarecare ușurință în a anticipa ce se poartă. Am cumpărat haine sau accesorii care mie îmi spuneau o poveste, fără să știu atunci ce reprezintă în moda mare, cu un soi de ignoranță și inconștiență care mă fac să îmi dau seama că sunt foarte creativă și că am flair pentru modă.
Credeți că vă opriți vreodată din a învăța lucruri despre propria persoană?
Am avut acest atac la conștiință și am făcut cunoștință cu mine. Mărturisesc că m-am surprins. Și, de la o vreme, „altfelul” meu mă bucură. Nici nu știu ce îmi place la mine. Mă uit și mă bucur. Pesemne este sufletul, care a ostenit, nu mai pot funcționa „contre coeur”. Am ajuns mai departe decât am crezut. Drumul pe dinăuntru este unul continuu, mai e de căutat. Aș vrea să mă mai surprind. Mi-ar plăcea să am acum 40 de ani, să pot face toate câte aș vrea și aș putea, cu mintea, curajul și abilitățile de acum. Am învățat recent că îmi place la nebunie ipostaza de model pentru designeri și branduri cu care rezonez stilistic. Deși știam că sunt un bun profesor de design, mi s-a confirmat că sunt un bun mentor de stil personal. Și am mai învățat ceva, că se poate trece prin durere și eșec, cu grație și spirit. Și prin viață, fiind prezent în ea.
Citește mai departe și Speranța știe ce e User Generated Content (UGC), e timpul să știi și tu
