Mariana Gordan este una dintre acele personalități rare care transformă suferința în frumusețe și libertatea în formă de artă. Sculptoriță, pictoriță, scriitoare și regizoare, ea trăiește între două lumi – România natală și Marea Britanie care i-a devenit acasă.
Într-un dialog sincer, artista vorbește despre curaj, autenticitate, vindecare prin creație și miracolul vieții trăite cu sens.
Ați redefinit ideea de artist complet: pictoriță, sculptoriță, scriitoare, regizoare. Care dintre aceste voci artistice simțiți că vă exprimă cel mai bine acum?
Da, sunt un fel de renascentistă. Înainte să încep școala de artă, la vârsta de 11 ani, eram foarte înclinată spre SF, aveam idei futuriste, desenam orașe subacvatice și îmi plăceau știința și filosofia. Din păcate, școala de artă a eliminat asta din mine. Acolo trebuia să facem ce ne cerea profesorul. Acasă am învățat despre Leonardo DaVinci și mintea lui SF.
Am citit mai multe cărți științifice decât de poezie. Interesul meu cel mai mare este omul, comportamentul uman și percepția conștientă sau subconștientă a artei. Muzica, literatura, artele vizuale și sculptura sunt universuri diferite, percepute cu mijloace diferite. Cea mai grea este sculptura, la propriu și la figurat. Eu înțeleg sculptura dinauntru spre afară. Sunt mai întâi sculptoriță și toate celelalte vin de la sine, desenul, pictura, filmul și cartea, tocmai pentru ce spuneam mai sus: fiecare formă de artă este un alt univers și nu se pot traduce sau înlocui una cu alta. Grafica este doar pentru genii, fotografia, la fel, doar pentru artiști cu înger puternic. Desenul se învață, iar pictura este cea mai frumosă delectare pentru mine. Scoate copilul din mine și mă duce pe tărâmuri magice. Mai ales când pictez peisaje în tehnica scrafitto, unde folosesc ambele capete ale pensulei, este ca o performanță traită intens, ca o descărcare electrică.
Dacă ar fi să alegeți o lucrare care vă definește cariera și să împărtășiți povestea nespusă din spatele ei, care ar fi aceea?
Clement Attlee- Portret in sculptura – Londra1985. Un moment de glorie din istoria mea personală. Un concurs cu un premiu de £25.000 organizat de Primăria Londrei și Royal Academy of Arts unde lucrarile erau adjudecate fară numele autorului. Din 500 de concurenți am fost selectată pentru lista finală de 4 artiști. După jurizarea celor patru lucrări, portretul meu a luat toate voturile juriului în unanimitate, deci nu a existat un loc doi.
Cine mai știe de un asemenea caz în istoria artei? Când patru artiști, la cel mai înalt nivel, (cum este Royal Academy of Art, Londra ) lucrează același portret, toate sunt bune. Însă ca unul dintre ele să se detașeze complet de restul, fără să existe locul doi, trei și patru, este de neînchipuit. Tehnic nu aveam cum să fiu mai bună decât marii portretiști de la RA, așa că bănuiesc că lucrarea mea s-a detașat prin spiritul ei viu. Portretele mele au viață, personalitate vie, ceva ce nu se poate învăța la școala de artă. Ăsta este autenticul.
Dacă ar fi să priviți în urmă, cât din ceea ce sunteți astăzi ca artist se datorează traumei evadării și cât libertății dobândite ulterior în Marea Britanie?
Este foarte bună întrebarea și, deși m-am gândit mult la asta, este imposibil de corelat. În România ceaușistă am fost condamnată la 30 de ani de pușcărie comunistă. Eu cred că muream în țară. Libertatea de aici, din Marea Britanie, mi-a salvat viața la propriu. Artistul care sunt astăzi este rezultatul studiului zilnic, al căutărilor mele și al entuziasmului meu pentru oameni și tot ce este viu, iar pentru asta sunt recunoscătoare lui Dumnezeu și țării care m-a primit.
Cum se simte momentul acela în care vedeți o lucrare expusă în spații publice iconice, precum metroul londonez?
Amuzant. Rareori, când mai trec printr-o stație de metrou (din cele trei cu mozaic făcut de mine: Tottenham Court Road, Oxford Circus si Finsbury Park) și nu este multă lume pe peron, mă uit admirativ și întreb retoric un călător: ”Știi că eu am făcut acest mozaic cu mâna mea?” Unii se retrag și fug de mine, alții, tot neîncrezători, mă întreabă ”Chiar?”, ”Ahh, deci ești faimoasă!”. Fac asta numai pentru că și mie mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu istoria, așa întâmplător, pe un peron sau oriunde.
Ce a declanșat nevoia de a scrie cartea „State Property-my cold-war memoir” și în ce fel literatura v-a devenit un spațiu al vindecării?
Am scris cartea la cererea insistentă a redactorului meu, Dominic Wells. Mi-a spus că publicul britanic trebuie să știe cum a fost viața sub dictatura comunistă. Cartea începe cu arestul meu, cu evadarea și continuă ca o veritabilă luptă de supraviețuire.
Recomand tuturor scrisul ca instrument de vindecare a traumelor și despărțirilor. Povestea evadării mele și despărțirea de parinți și țară este o poveste a suferințelor, a supraviețuirii și a victoriei asupra răului.
Ce a însemnat procesul de a transforma suferința în formă, în culoare sau în cuvânt?
Umorul m-a ajutat să transform suferința în material de studiu, dar mai întâi a trebuit să învăț să iert și să nu am așteptări prea mari de la nimeni. Arta o încarc cu dragoste și multă bucurie. Asta este valoarea ei, iubirea. Asta duce omul acasă și pune pe perete: o lucrare plină de energie filtrată prin inteligența artistică a creatorului.
Cum reușiți, concret, să vă protejați autenticitatea într-o lume dominată de comerț și branding?
Excelentă întrebarea, mai ales că, acum, cu AI, mulți artiști se tem că își pierd pâinea. Comerțul este tot, și tot ce se poate vinde, se vinde. Dar ca oamenii să ”știe” ce să cumpere, s-a creat brandul. Dacă știi ce îți place în artă, cumperi și fără faimă, dar dacă nu știi, cumperi faima… că sigur vine și cu statut social. În realitate, autenticitatea nu se poate copia. Dacă toți oamenii ar ști asta și ar trăi autentic, nu ar mai fi ”concurența” între oameni, ci doar o colaborare dinamică.
Ce i-ați spune unui tânăr artist care caută recunoașterea rapidă, dar se teme de timpul lung al maturizării artistice?
Maturizarea artistică poate veni devreme, dar experiența de viață nu prea poate fi înlocuită cu nimic. Eu le-aș recomanda tinerilor să fie sinceri în căutarea lor și să nu cadă pradă lăcomiei de faimă. Să fii onest cu tine însuți înseamnă să alegi bine ce înveți din fiecare experiență, ca să fii cea mai bună variantă. Două cuvinte-cheie: alege și învață.
Care este piesa vestimentară sau accesoriul preferat din garderobă, cea care vă dă sentimentul de putere sau libertate creativă?
Pantaloni de la Egg, care este magazinul meu preferat de la Londra, dar… o să râdeți, că cel mai bine mă simt într-un ‘Gingis-Han’ designed by me. Sper ca într-o zi să găsesc o croitoreasă în România, cu care să cos câteva dintre creațiile mele geometrice. Se oprește traficul la Londra când port aceste piese făcute de mine. Un design exotic, ușor și indestructibil.
Marea Britanie vs. România: unde vă simțiți mai liberă, mai inspirată și mai „acasă”?
Londra este acasă, aici am prieteni, vecini și marile muzee pe care le frecventez regulat. Locuiesc într-un apartament mic, central și foarte primitor. Dar mă simt din ce în ce mai bine și în România, la mama. Abia acum am început să îmi fac prieteni locali și trăiesc un nou val de optimism. Dorința mea de viitor ar fi să las colecția mea de artă în casa de la Băile Olănești pentru posteritate.
Ce urmează pentru Mariana Gordan? Ne puteți dezvălui, în exclusivitate, o avanpremieră a următorului dvs. proiect?
În prezent scriu a treia carte ”My life defined by randomness” (care nu are încă un titlu definitiv în limba română), în care fac o analiză a tot ce m-a influențat, din copilărie, în toți anii mei formativi în România, până la marile și micile evenimente aleatorii care mi-au schimbat cursul vieții și miracolele care m-au salvat. Pentru septembrie 2026 am primit o invitatie extraordinară cu ocazia anului Brâncuși, și pentru care mă pregătesc cu lucrări noi.
Un alt proiect curent este să caut un loc permanent pentru NOMADA, care în prezent este… chiar nomadă! O sculptură ecvestră cu mama și copilul, aluminium pictat 140cm x 140 cm, perfectă atât pentru interior, cât și pentru exterior. Încerc să-i fac un rost, exact ca acea mama încercând să-i facă o viață pruncului său, în drumul vieții nomade, călare pe spinarea calului. Toate comenzile mele vin prin recomandări personale pentru că nu sunt reprezentată de o galerie. Cu alte cuvinte, sunt un artist independent care își organizează singur întâlniri și proiecte de artă. Am o adresă online, pe care îmi țin la curent publicul interesat, cu mai multe despre proiectele mele: www.marianagordan.com.
Citește mai departe și „METODA”, un thriller psihologic despre ambiție și manipulare, ajunge în premieră la Iași
