De peste un deceniu activă în sectorul cultural independent, Patricia Brohanschi și-a construit parcursul profesional în jurul ideii de rigoare, viziune și consecvență.
Director și co-fondator al Classix, singurul festival internațional independent de muzică clasică din România, ea a dezvoltat un proiect care a crescut organic, prin disciplină curatorială și o strategie atent calibrată între identitate locală și deschidere internațională.
Ediția din 2026, desfășurată sub tema Art & Mind, reflectă această direcție: o explorare lucidă a relației dintre artă și gândire, dintre emoție și structură. Dincolo de cele opt zile de festival, Classix este rezultatul unei construcții pe termen lung, iar Patricia vorbește despre leadership, asumare și eleganță ca despre instrumente reale de lucru, nu simple concepte.
Classix a devenit un reper în peisajul festivalurilor de muzică clasică din România. Cum ai defini astăzi identitatea festivalului dincolo de muzică?
Classix a fost gândit de la început ca un portal. Un portal între lumi, generații, arte și feluri diferite de a simți. Muzica este nucleul, dar identitatea festivalului merge dincolo de partitură.
Pentru mine, Classix este despre context. Despre felul în care alegem spațiile, despre lumină și detaliu, despre conversațiile care se nasc în pauze, despre tinerii care intră poate pentru prima dată într-o sală de concert și pleacă transformați. Despre felul în care un oraș începe să respire altfel timp de opt zile.
Nu am vrut niciodată să organizăm doar concerte. Am vrut să construim o experiență coerentă, în care muzica dialoghează cu vizualul, cu ideile și cu prezentul. Iar identitatea noastră stă tocmai în această deschidere și în curajul de a pune clasicul într-o conversație vie cu contemporanul.
Tema ediției 2026, Art & Mind, vorbește despre relația dintre artă și gândire. Cum se reflectă această idee în estetica și experiența generală a festivalului?
Art & Mind este poate una dintre cele mai introspective teme de până acum. Ne-am dorit să explorăm relația dintre creier și creativitate, dintre memorie și emoție, dintre percepție și interpretare.
Am ales ca simbol testul Rorschach tocmai pentru că vorbește despre interpretare. Fiecare vede altceva. Exact așa funcționează și arta. Ea nu oferă un singur răspuns, ci creează un spațiu în care fiecare își descoperă propriile sensuri.
Tema se regăsește în repertoriu, în invitați, în dialogurile din Classix in Focus, în selecția de animații Ars Electronica, în instalația interactivă The Singing Garden Symphony și în felul în care construim experiența vizuală și atmosfera generală. Discutăm despre cogniție, despre presiunea de a crea, despre tehnologie și percepție, dar și despre cultura ca strategie urbană. Ne interesează echilibrul dintre luciditate și sensibilitate, dintre analiză și trăire. Este o ediție care invită la încetinire și la prezență.
Leadership-ul feminin în zona culturală presupune adesea echilibru între sensibilitate și fermitate. Cum îl trăiești tu?
Îl trăiesc ca pe un exercițiu constant de echilibru. În cultura independentă, viziunea nu este suficientă. Trebuie să înțelegi bugete, riscuri, echipe, termene-limită. Să iei decizii dificile și să îți asumi consecințele. Pentru mine, leadership-ul înseamnă responsabilitate și coerență pe termen lung.
În același timp, sensibilitatea este un avantaj real. Empatia te ajută să citești oamenii din echipă, dar și publicul. Să înțelegi când un program e prea dens, când un mesaj nu ajunge sau când este nevoie de mai multă claritate. În zona culturală, intuiția nu este un detaliu, ci un instrument real de decizie.
Fermitatea apare atunci când trebuie protejată direcția. Când spui „nu” unui compromis care ar dilua identitatea proiectului sau când iei o decizie care nu este populară, dar este necesară pentru sustenabilitate.
Pentru mine, leadership-ul feminin nu înseamnă nici duritate forțată, nici sensibilitate excesivă. Înseamnă să rămâi umană în presiune și lucidă în emoție. Și să construiești proiecte solide, care păstrează o relație reală cu oamenii pentru care există.
Cum reușești să menții coerența identității festivalului pe măsură ce acesta crește și devine tot mai vizibil internațional?
Prin claritate și printr-un tip de disciplină care nu este rigidă, dar este constantă. Fiecare ediție are o temă care nu este doar un concept frumos, ci un filtru real pentru toate deciziile, de la artiști la scenografie și parteneriate.
Încă de la prima ediție, Classix s-a poziționat ca un festival internațional, prin numărul mare de artiști invitați și prin deschiderea către colaborări externe. Nu a fost o etapă la care am ajuns ulterior, ci o direcție asumată de la început. Faptul că interesul artiștilor și al partenerilor internaționali crește constant ne ajută să dezvoltăm o zonă curatorială tot mai solidă și mai nuanțată.
Creșterea vine cu oportunități, dar și cu tentația de a face mai mult decât este necesar. Pentru mine, este mai important să fie coerent decât spectaculos. Am ales să evităm compromisurile și să păstrăm standardele ridicate.
Internaționalizarea are sens doar dacă nu pierdem relația cu publicul local și cu identitatea care ne-a construit. Classix trebuie să rămână recognoscibil, indiferent cât de departe ajunge.
Ce înseamnă pentru tine eleganța în organizarea unui eveniment cultural?
Eleganța, pentru mine, ține de rigoare, dar și de emoție și naturalețe. Înseamnă să existe o structură solidă în spate, fără ca ea să devină apăsătoare. Să fie totul bine gândit și bine așezat, dar să nu pară forțat. Publicul nu trebuie să simtă mecanismul, ci experiența.
Eleganța se vede în detalii: în felul în care începe o seară, în cum este primit un artist, în ritmul programului, în lumina potrivită, în tăcerile care sunt lăsate să existe. Nu este despre opulență, ci despre măsură.
Pentru mine, un eveniment elegant este acela în care emoția curge firesc, pentru că în spate există o construcție atentă. Și mai înseamnă să păstrezi standarde înalte fără să devii exclusivist. Să eviți tentația populismului doar pentru validare rapidă. Eleganța adevărată nu urmărește reacții imediate, ci construiește în timp. Iar eu cred că, în toți acești ani, Classix a ales constant această direcție.
Classix este perceput ca o experiență, nu doar ca o serie de concerte. Cât de importantă este pentru tine partea de atmosferă, comunitate și storytelling?
Este esențială. Nu am gândit niciodată Classix ca o succesiune de concerte, ci ca un parcurs. Tema, identitatea vizuală, dialogurile, expozițiile, intervențiile urbane, toate fac parte din aceeași poveste. Fiecare ediție are un fir roșu care leagă lucrurile între ele și creează o experiență coerentă, nu doar un program.
Atmosfera este ceea ce rămâne după ce se termină concertul. Comunitatea este ceea ce face ca festivalul să nu fie doar un moment anual, ci o construcție continuă. Iar storytelling-ul ne ajută să așezăm toate aceste straturi într-o direcție clară.
De aceea am pus mereu accent pe momentele de întâlnire. Pauzele nu sunt doar pauze. Sunt spații reale de networking, în care oamenii stau la un pahar, artiștii vorbesc cu publicul, se nasc conversații și conexiuni. Mai ales într-un festival cu o puternică dimensiune internațională, aceste întâlniri devin esențiale. Ele umanizează experiența.
Seria Classix in Focus este, poate, cel mai clar exemplu al acestei deschideri. Panelurile, dialogurile, proiecțiile, expozițiile și intervențiile culturale creează un spațiu de reflecție și schimb autentic de idei. Fie că vorbim despre artă și cogniție, despre presiunea de a crea, despre cultură și strategie urbană sau despre intersecția dintre tehnologie și expresie artistică, aceste conversații aduc publicul mai aproape de proces, nu doar de rezultat.
Masterclassurile sunt la fel de importante. Pentru mine este esențial ca elevii și studenții să intre în contact direct cu artiști cu cariere internaționale. Nu doar să îi admire de pe scenă, ci să îi cunoască, să îi întrebe, să înțeleagă parcursul lor. De multe ori, din aceste întâlniri s-au născut colaborări, idei noi, proiecte care au continuat dincolo de festival.
La final, cred că asta face Classix: aduce oameni și idei împreună. Creează contexte reale de conexiune.
Care este cea mai mare lecție de leadership pe care ți-a oferit-o Classix?
Că leadership-ul nu înseamnă control, ci asumare. Am învățat că nu totul depinde de tine și că, oricât ai planifica, există variabile pe care nu le poți controla. Ce poți controla este direcția, consecvența și energia pe care o pui în proiect. Iar pasiunea reală se simte. Atunci când crezi cu adevărat în ceea ce construiești, oamenii văd asta și, în timp, aleg să meargă alături de tine.
Am învățat și că dedicarea trebuie să fie constantă, nu doar intensă. Nu este despre momente spectaculoase, ci despre prezență zilnică și coerență, despre capacitatea de a rămâne implicat chiar și atunci când lucrurile sunt dificile sau mai puțin vizibile.
Poate una dintre cele mai dificile lecții a fost să înțeleg că, uneori, pentru binele proiectului și pentru echilibrul echipei, este nevoie să recalibrezi anumite colaborări, chiar și atunci când există atașament sau istorie comună.
Am învățat că nu toate etapele sunt permanente și că maturitatea înseamnă, uneori, să recunoști când o formulă nu mai funcționează la fel de bine. Nu din lipsă de apreciere, ci din responsabilitate față de direcția proiectului și față de oamenii implicați. Și am învățat să nu confund loialitatea cu menținerea unor situații care nu mai servesc construcției pe termen lung.
Pentru mine, leadership-ul a devenit, în timp, despre claritate și încredere. Despre consecvență și capacitatea de a lua decizii dificile cu respect și demnitate. Fără dramatism, dar cu fermitate atunci când este necesar.
Într-o industrie culturală aflată într-o continuă transformare, ce crezi că diferențiază proiectele care rezistă de cele care dispar?
Cred că proiectele care rezistă sunt cele care au o direcție clară și o miză reală. Cele care pornesc dintr-o convingere, nu dintr-o oportunitate. Care sunt ancorate în realitate și produc un impact în societate, nu doar vizibilitate de moment. Care nu sunt construite pentru câștiguri rapide, fie ele financiare sau de imagine.
Dar cred că mai este ceva important: structura din spate. Profesionalizarea. Rigoarea administrativă. În cultură, pasiunea este esențială, dar nu este suficientă. Proiectele care rezistă sunt cele care înțeleg că managementul, sustenabilitatea financiară și echipa sunt la fel de importante ca programul artistic.
Rezistă proiectele care știu să învețe. Care acceptă feedback, care își analizează greșelile și care ajustează fără orgoliu. Care nu se tem să spună „nu știm încă, dar vom găsi soluția”.
Mai cred că reziliența face diferența. Vor exista ediții mai dificile, contexte economice instabile, momente de oboseală. Proiectele care dispar sunt, de multe ori, cele care se bazează doar pe entuziasm inițial. Cele care rămân sunt cele care au capacitatea de a traversa perioadele complicate fără să își piardă direcția.
Și, poate cel mai important, rezistă proiectele care construiesc în jurul lor o echipă și o comunitate care cred în ele. Pentru că, la un moment dat, nu mai este doar despre fondator sau despre un nucleu restrâns. Este despre un ecosistem care se susține reciproc.
Privind în urmă la parcursul Classix, ce te surprinde cel mai mult în evoluția festivalului și, dincolo de fiecare ediție în parte, cu ce ți-ai dori să rămână publicul pe termen lung?
Mă surprinde cât de organic s-a construit totul. Classix nu a avut un moment spectaculos de „explozie”, ci a crescut prin consecvență. Prin încrederea pe care publicul ne-a acordat-o încă de la primele ediții, într-un context deloc simplu. Prin faptul că artiștii au revenit, că partenerii au rămas alături de noi, că interesul internațional a crescut natural.
Mă surprinde și felul în care comunitatea s-a format în jurul festivalului. Nu doar ca public, ci ca rețea de oameni care se întâlnesc an de an, care colaborează, care dezvoltă proiecte mai departe. Faptul că unele idei născute la Classix au continuat dincolo de cele opt zile de festival mi se pare una dintre cele mai frumoase confirmări.
Pe termen lung, mi-aș dori ca publicul să rămână cu o stare. Cu sentimentul că a fost parte dintr-un spațiu în care a putut să fie prezent, să asculte altfel, să gândească altfel. Că muzica clasică poate fi contemporană fără să-și piardă profunzimea. Și că arta poate fi un loc de întâlnire, nu doar un spectacol.
Dacă oamenii pleacă mai curioși, mai deschiși și mai conectați decât au venit, atunci cred că am construit ceva care va rămâne dincolo de o ediție.
Citește mai departe și Actorul Victor Rebenciuc, laureat al Premiului Marin Constantin în Cadrul Galei Madrigal 63
