Relațiile ne modelează – uneori, în moduri care ne surprind și ne tulbură. Ai fost vreodată într-o relație în care ai ajuns să nu te mai recunoști? Ai spus lucruri pe care nu credeai că le poți spune? Ai făcut gesturi care, în alte contexte, ți s-ar fi părut deplasate? Poate că ai început să-ți verifici partenerul obsesiv, să interpretezi fiecare reacție sau să te agăți de el cu disperare. Sau, dimpotrivă, poate că ai început să te retragi, să te distanțezi.
articol scris de Bogdan Morar – LMFT, CST

Relațiile disfuncționale au această putere: scot la suprafață părțile cele mai vulnerabile, cele mai reactive din noi. Dar înainte să arătăm cu degetul spre celălalt, merită să ne întrebăm: Cum am contribuit noi înșine la dinamica relației? Până la urmă, e nevoie de doi pentru un tango.
Între nevoia de apropiere și nevoia de distanță
Nu rămânem într-o relație disfuncțională din întâmplare. Rămânem pentru că, la un nivel profund, dinamica relațională rezonează cu modul în care am învățat să iubim. Teoria atașamentului explică acest fenomen mai bine ca orice altceva. Dacă ai un stil de atașament anxios, vei simți că iubirea e o cursă contracronometru, că trebuie să te străduiești constant ca să previi abandonul. Dacă partenerul tău e evitant, îți va da exact atât cât să nu pleci, dar niciodată suficient cât să te simți în siguranță. Asta va face ca atașamentul tău să fie mereu activat, ca un foc mocnit care nu se stinge niciodată.
Și de aici începe dansul, acel dans disfuncțional care alunecă deseori într-o zonă toxică, profund disfuncțională. Când partenerul tău evitant devine și mai distant, încerci să te apropii de el, să scurtezi distanța pe care el o creează. Când îți ascunde lucruri, în tine apar suspiciuni și anxietăți. Când te minte, începi să-l verifici. Dintr-o persoană relaxată și încrezătoare, devii cineva care își petrece ore întregi analizând mesajele de pe WhatsApp, cine îi dă like pe Instagram și cine apare nou în lista de followers. De ce? Pentru că simți că relația voastră este în pericol. Atașamentul tău e în alertă.
Anxioși față de parteneri, dar evitanți față de propria persoană
Când trăiești în această dinamică, începi să te îndepărtezi de tine. Renunți la nevoile tale, la granițele tale, la liniștea ta interioară. Îți spui că e normal să suferi, că iubirea cere sacrificii. Dar iubirea sănătoasă nu cere să te pierzi pe tine. Și poate că nici măcar nu realizăm când devenim toxici. Pentru că tot ce facem – verificările constante, întrebările obsesive, certurile și sacrificiile – vine dintr-o nevoie profundă de siguranță emoțională. Toxicitatea aceasta vine din efortul nostru de a ne calma sistemul nervos, de a ne simți validați, iubiți, conectați – de a ne simți în siguranță. Ea nu vine dintr-o malițiozitate. În mintea noastră, noi doar încercăm să facem relația să meargă, să primim ceea ce avem nevoie de la celălalt, fără să realizăm că acesta este modul în care noi înșine contribuim la dinamica nesănătoasă de care vrem să scăpăm. În realitate, siguranța nu va veni niciodată de la cineva care ne ține într-un carusel emoțional. Nu poate veni de la cineva care nu ne alege cu totul.
O relație sănătoasă te liniștește. Îți dă un spațiu sigur, în care să te exprimi fără frică. Îți oferă confort, nu incertitudine. Dar când trăiești într-un tipar nesănătos, iubirea nu mai e despre apropiere, ci despre supraviețuire. Faci compromisuri dureroase, îți ignori intuiția, îți spui că poate e vina ta, că nu ai făcut destul ca să îl convingi pe celălalt să te iubească. Însă aceasta este o premisă falsă. Iubirea nu este performativă, nu e despre a-l convinge pe celălalt că meriți, că ești îndeajuns.
Dansul între anxios si evitant
În esență, nu este vorba despre persoane toxice, ci despre tipare toxice. Ceea ce face ca o relație să devină problematică nu este simplul comportament al partenerului tău. Nu este despre cine e cel rău și cine e cel bun. Ci despre ceea ce se întâmplă între voi. E despre ce se construiește din interacțiunile voastre, din modul în care vă răspundeți unul altuia. La început, poate părea subtil, dar cu timpul, tiparul se întărește.
Ambii parteneri, indiferent de stilul lor de atașament, caută același lucru: siguranță, validare și conexiune – da, chiar și cei evitanți! Însă acea siguranță este definită diferit. Un partener anxios se simte în siguranță când relația este constantă, când nu există niciun semn de abandon. Dacă își simte partenerul distant, se trezește într-o panică tăcută, dar adâncă. Evitantul, pe de altă parte, se simte în siguranță când nu este copleșit, când poate respira, când își poate păstra autonomia fără a fi presat. Această diferență esențială în felul în care sunt definite siguranța și apropierea creează o tensiune constantă.
Și acesta este punctul în care cele mai multe cupluri anxios-evitante cad în capcană. Anxiosul cere mai multă apropiere, ceea ce pentru evitant se simte ca o invazie. Evitantul, speriat de faptul că își pierde spațiul și autonomia, se retrage. Dar pentru anxios, această retragere nu este doar o schimbare de comportament, ci o amenințare la adresa propriei siguranțe emoționale. Își poate imagina că partenerul nu îl mai iubește, că va fi abandonat. Acesta este deseori un punct de cotitură. Dintr-o reacție naturală de a proteja ce simte că ar putea pierde, anxiosul începe să insiste, să întrebe, să ceară reasigurări. Această insistență creează presiune pe evitant, iar evitantul, în fața presiunii, se retrage și mai mult. Și așa, într-un cerc vicios, fiecare mișcare a unuia dintre ei întărește temerile celuilalt.
Este esențial de subliniat faptul că nu este vorba despre vina unuia sau a celuilalt. Este vorba despre ceea ce se întâmplă între cei doi. Despre acel dans, adânc și subtil, care poate escalada de la o dinamică plină de frică și nesiguranță la una în care ambii parteneri se simt prizonieri ai propriilor lor temeri și comportamente.
Prețul pe care-l plătim pentru iubire
Relațiile ne dezbracă de ceea ce credeam că știm despre noi înșine. Ne provoacă, ne zdruncină, ne cer să creștem. Ele nu sunt doar despre dragoste și sex – sunt și despre capacitatea de a rămâne aproape, chiar și atunci când ne este dificil.
A iubi nu înseamnă doar a aștepta să fii înțeles, ci și a învăța să înțelegi. Înseamnă să faci loc pentru celălalt fără să te pierzi pe tine. Evitantul trebuie să învețe să rămână, să tolereze intimitatea fără să se simtă sufocat. Iar anxiosul trebuie să învețe să-și regleze anxietatea fără să depindă excesiv de celălalt pentru stabilitate emoțională. Pentru că iubirea nu este despre a cere mai mai mult sau mai puțin, ci despre a învăța să oferi diferit. Dar asta nu se întâmplă prin forță, ci printr-un proces de co-reglare. Când anxiosul nu mai escaladează, evitantul nu mai trebuie să fugă. Când evitantul nu mai dispare, anxiosul nu mai trebuie să se țină strâns. Nu este despre jocuri de putere, ci despre o nouă coreografie de dans.
Pentru că nevoia de spațiu și autonomie a evitantului nu este o nevoie de atașament. Nu este o nevoie relațională. Este o strategie de supraviețuire, un mecanism de apărare împotriva unui disconfort pe care nu știe să-l gestioneze altfel. Așa cum și anxiosul, atunci când se agață, nu caută doar reasigurare. Caută să fie reglat emoțional prin prezența celuilalt, pentru că nu știe cum să o facă singur.
Nu putem iubi matur până nu învățăm să rămânem în siguranță în propria noastră piele. Iar relațiile care supraviețuiesc nu sunt cele lipsite de conflicte, ci cele în care partenerii învață să răspundă vulnerabilităților celuilalt, nu să fugă de ele.
Iubirea adevărată nu este o stare permanentă de entuziasm. Ea cere transformare. Iar transformarea începe uneori cu un singur pas: să înveți un nou dans.
Citește mai departe și INTERVIU | Theo Rose: „Cea mai importantă decizie a fost cea de a urca pe scenă, deși dintotdeauna m-a speriat teribil”






