A iubi nu înseamnă nici sacrificiu și nici milă, cu atât mai puțin suferință voită. Povestea aceasta nu rimează cu tot felul de principii de anduranță. Iubirea nu are definiții și nici nu merită înfășurată în vreun giulgiu de mare virtute, pentru că nu e sfântă, iar de cele mai multe ori, chiar dacă vrei să o arunci la coș, n-ai inima și nici puterea să treci peste toate minunile provocate de ea în economia, și-așa precară, a sufletului tău avid de lumina dragostei.
Să fim înțeleși. Nimeni nu poate oferi lecții despre cum să iubești, indiferent de vârste și experiență, de trăiri și episoade trecute prematur sau cu statut oficial. Iubirea are particularități proprii și se manifestă diferit, poate și de-asta nu necesită răspunsuri. Nu iubești cu semne de întrebare și nici nu renunți la parte din tine, la cerul tău de veghe, la visele de-a urca lumina singur, dacă apuci prea rapid să te întrebi „de ce” sau „pentru ce”.
De obicei, poveștile se nasc din pasiune și mor tot pentru o pasiune, mai aprinsă, pentru altcineva. Durata aceasta dintre cele două etape ajunge, dacă-i simțită de cine trebuie, să se numească iubire. Dar ea se învață, nu e doar un amalgam de sentimente. Iubirea e acel soi de mâncare bună pe care-o vrei, neapărat la un restaurant cu stele Michelin, musai cu un vin maturat, de calitate superioară. Problema apare atunci când descoperi că restaurantul n-are bucătar și trebuie să gătești tu! Așa-i cu treaba legată de simțiri. Ea se clădește.
Nu doar pe banalele principii legate de respect și bun simț. Iubirea e un parteneriat, indiferent de genuri, orientări sau alte cele. Are acel ceva care transformă sentimentul în complicitate și aduce mai apoi în viața fiecăruia satisfacția împlinirii și o prelungire firească a celui ce ești prin ochii și imaginea omului pe care ai ales, din propria voință, să-l iubești. Iubirile mari n-au sfârșit. Nu există așa ceva, cum nu există nici prietenii după finalizarea unor povești reale.
Cu iubirile nu se prea joacă. Adică lumea reală le-a știrbit din strălucire, dar sentimentul pur nu are legături nezdruncinabile cu beneficii și separatisme, cu lipsa dovezilor și cu aliterații venite de prin alte emisfere. Iubirea, nu cea ideală, pentru că nu există, cea simțită și trăită de noi, muritorii, e dăruire, laolaltă cu înălțare și evoluție, într-un fel anume de-a vedea tot ce ne înconjoară, mai deplin și mai complet.
Eu mi-am văzut mereu de drumul simțirii și-am căutat tot felul de motive ca să iubesc. Am iubit tot ce-a mișcat, răsărituri și amurguri, frânturi de vise și oameni mai mult sau mai puțin potriviți. Dar iubirea mea nu s-a împărțit și nici nu a rumegat certitudini. Am iubit fără să vreau și iubesc cu toată ființa mea, până la ruperea în două.
Nu mă doboară nici un război necâștigat, nici o luptă cu sorți de izbândă, poate nici măcar diminețile-mi uitate în care strig departe, adevărurile toate. Iubesc fără să întreb de ce pentru că iubirea ne face umani, ne face deplini și ne aduce mai aproape de ceea ce se poate numi, fără menajamente, etern.
Iubirea e legământul dintre două principii de bază ale omenirii – sunt și aș putea să fiu. Între cele două ne situăm și alegem să iubim doar în momentul în care ne convine. E un fel de contract cu normă întreagă, dar fără reguli și obligații pentru nici una dintre părți. Iubirea e o veșnică enigmă a lumii, fără nuanțe, cu zeci de mii de lumini nescrise!
Iubim, de cele mai multe ori, legați la ochi, dar fără să ne aruncăm rapid, dintr-o stea în altă, fără a fi măcar puțin șifonați. De multe ori ne iubim mai mult pe noi decât să-i iubim pe ceilalți. Sau invers. Oricum ar fi, iubirea nu caută să găsească eroi și nici vinovați.
Citește si despre cum să trăiești.
